L-a
întrebat odată un tânăr pe Aristotel: „Sper că nu v-am plictisit cu vorbăria
mea?” „Nu tinere. Deloc. Pentru că nu te-am ascultat”, i-a răspuns filosoful.
Am
ajuns să cred că oamenii ce lasă după ei urme în viaţă sunt niţel surzi. De
fapt, o boală controlată. Suntem înconjuraţi de zgomote ce vor să ne fure
timpul şi posibilitatea introspecţiei. Nu te poţi cunoaşte pe tine însuţi dacă
nu te auzi prima dată. Frica de autocunoaştere face ca mulţi oameni să asculte
toată ziua muzică sau să se odihnească cu televizorul pornit.
Larma
din jurul nostru ascunde laşitatea de-a nu rămâne singur tu cu tine însuţi.
Singur, în linişte îţi auzi gândurile ca şi pe clopotele de la Putna.
Folosiţi
cu responsabilitate telefoanele mobile, adică rar, nu vă aplecaţi urechea la
orice zgomot, lăsaţi liniştea să curgă în voi ca un râu vara după asfinţit.
Retrageţi-vă şi folosiţi beneficiile tăcerii. Fiţi călugări în centrul
oraşului. Vă veţi auzi inima şi veţi şti că o aveţi în piept. Îl veţi auzi pe
Dumnezeu cum vă cheamă la pocăinţă şi sfinţire, rămâneţi conectaţi cu susurul
Duhului Sfânt.
Dimineaţă
după ce m-am rugat, am auzit o fâlfâire de aripă de înger. Când am ieşit afară
din casă l-am şi zărit printre fulgii de zăpadă şi-am zâmbit. Nici lui nu-i
plăcea iarna…
Lumea
noastră e caracterizată prin grabă şi gălăgie. Eu am prins şi timpul când
stăteau bătrânii noştri pe băncile de sub salcâmi câte două ore fără să-şi
vorbească. Credeam că-s certaţi… Apoi am înţeles că vorbeau separat cu cerul…
Vorbitul
îşi are vremea lui, tăcerea îşi are vremea ei.
Să
tăceţi bine!
Vladimir_Pustan