Vladimir Pustan, crucile sale şi spicele de grâu

“Doamne, păcat de moarte a făcut”!, strigă “sfinţii” ce văd doar un semn. Dar că şi-a luat crucea în spinare zi de zi? De ani întregi. Dar că a predicat crucea înfruntând răcoarea bisericilor din România? Dar că a îngenuncheat în casele de cultură construite de atei pentru spălarea de creier a poporului? Dar că a îndreptat mii de persoane cu faţa spre Crucea Mântuitorului? N-au mai văzut…

Nu scriu să-l apăr pe fratele Vladimir, nu că nu vreau, ci că nu pot. Apărarea sa e Cerul. Nu scriu numai că mi-e prieten, ci, am scris, că m-a durut răutatea creştinilor, revărsată virtual. A binecuvântătorilor din biserici, care odată ieşiţi afară sunt gata să dea anateme! M-a durut că nu în slujitori, nu în Vladimir Pustan lovesc certăreţii, cârcotaşii. Ci în Cruce, şi-n Cel răstignit pe ea. M-a durut că am ajuns ca fariseii, care îl certau pe Hristos pentru că ucenicii au mâncat grâne în ziua de sabat ! Nu spicele erau problema, nu Legea, nu interesul Lui Dumnezeu, ci răutatea din inima lor. De când aşteptau să răbufnească…

Ce-am înţeles eu din “părerile teologice” ale fraţilor mei, e că Vladimir Pustan are acum două cruci. Dar nu una ecumenică şi alta penticostală. Ci una a sa, (personală), şi alta făcută de fraţi. Căci, vorba lui Emanuel Conţac: “Vladimir şi-a făcut o cruce (discret), însă o cruce zdravănă, de esenţă tare, s-o simtă bine, îi facem noi, fraţii lui”. Majoritatea iluştrii anonimi, dar gata şi azi să răstignească…

În situaţia de faţă, am mai înţeles de ce David a spus că e mai de preferat “să cazi în mâinile Domnului decât în mâinile fraţilor”! Căci unii, după ce trec “râul iertării”, taie puntea pentru cei ce vin din urmă!