Unde sunt predicile acelea înflăcărate – L. Ravenhill

Au trecut secole
de când reformatorul elveţian Oecolampadius a forjat expresia: „Cu cât mai mult
ar in­fluenţa lucrarea doar o mână de oameni buni şi zeloşi, decât o mulţime de
oameni căldicei!” Trecerea vremii n-a tocit tăişul acestei fraze. Da, avem
nevoie de mai mulţi predicatori care să fie „oameni buni şi zeloşi.” Isaia
a fost unul din aceştia, cu „vaiul” mărturiei lui: „Vai de mine! Sunt
pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mij­locul unui popor tot
cu buze necurate!” Apostolul Pavel a fost un altul, şi el cu un „vai”:
„Vai de mine dacă nu ves­tesc Evanghelia!” Dar mi se pare că, punându-i pe
aceştia doi la o parte, nimeni n-a simţit măsura covârşitoare a misiunii
noastre şi n-a exprimat-o atât de clar ca şi Richard Baxter din Kidderminster,
în Anglia. Ascultaţi cuvintele lui ca răspuns unuia care-i cerea socoteală de
lucrarea sa: „Dacă ţi-aş dori ceva rău, ţi-aş da clipele mele de odihnă în
locul orelor tale de lucru. Am motive să mă consider cel din urmă dintre
sfinţi, dar mi-e teamă să spun că până şi munca cea mai grea a muncitorilor e o
plăcere pentru trup pe lângă munca mea, deşi n-aş schimba-o pentru nimic în
lume. Munca lor le păstrează sănătatea; a mea o consumă. Munca lor e mereu mai
uşoară; a mea e într-o continuă durere. Ei au ore şi zile de vacanţă; eu abia dacă am
timp să mănânc. Nimeni nu-şi bate joc de ei pentru munca lor; eu, cu cât lucrez
mai mult, sunt mai urât şi am mai multe necazuri”.


Atitudinea aceasta în
mărturie are ceva din dorul după câştigarea de suflete a bisericii din primul
veac. Acesta e Bax­ter care căuta să predice „ca un om înaintea morţii predicând
altor oameni înainte de moarte.” O generaţie de predicatori de calibrul
acesta ar salva această generaţie de păcătoşi de la gura înfometată şi deschisă
a iadului.


S-ar putea să avem
azi un număr record a celor ce frec­ventează bisericile, cu un număr record a
celor lipsiţi de ev­lavie. S-ar putea de asemenea ca vina să fi fost
liberalismul teologic din trecut. Ţapi ispăşitori găsim în televiziune; şi
mulţi predicatori arunca anatema asupra televizorului. Dar, oricât ar avea
aceştia dreptate, pot să întreb şi eu ceva? Nu cumva avem de spus şi noi ceva
asupra noastră, în vorba veche: „Vina cea mare, alesule Brutus, e chiar în noi!”?


Îmi ascut
bisturiul pentru o operaţie mai adâncă în car­nea celor de la amvoane: Cum de
s-a stins înflăcărarea din predici? Unde e zelul înfocat din vestirea
Evangheliei? E o artă moartă? Ne-am resemnat cu predici „bufet-expres”
(pipărate cu glume), spuse în grabă, croite după gustul clienţilor? De ce nu
mai îndrăznim să aducem „puterile veacului viitor” la fiecare din
adunările noastre? Priviţi la Pavel. Cu o ungere din plin a Duhului Sfânt
asupra sa, a ieşit să răstoarne Asia Mică, devastându-i pieţele, răscolindu-i
sinagogile, asaltându-i palatele. A ieşit năvalnic cu strigătul Evangheliei în
inimă şi pe buze. Lenin ar fi spus: „Faptele sunt lucruri încăpăţânate,
obsedează!” Uitaţi-vă la faptele lui Pavel; vă veţi da seama că nu vă mai
lasă liniştiţi. Sunt un rechizitoriu faţă de compromisurile la care se pretează
creştinismul de azi. Pavel n-a mers doar să predice în oraşe, s-a dus să
scuture oraşele. Şi a mai avut timp să umble şi să bată pe la uşile oamenilor, şi
să se roage pentru salvarea celor de pe străzi.


Artiştii de estradă de
ieri sunt azi evanghelişti de estra­dă în biserici. Un predicator vestit a
refuzat chemarea să predice într-o biserică fiindcă i-au oferit doar cinci sute
de dolari. Nu-i de mirare că cineva a spus despre aceşti oameni că sunt gata să
plângă după sufletele altora… dacă preţul e bun. Vor plânge ca Iuda, dar prea
târziu! Nu cumva slăbiciu­nea din popor e din cauza fărădelegilor de la amvoane?


Sunt tot mai
convins că lacrimile sunt parte integrantă din predicarea pentru trezire. Fraţi
predicatori, acum e tim­pul să roşim de ruşine fiindcă nu ne-a fost ruşine, să
plângem fiindcă n-am avut destule lacrimi, să ne umilim pentru că n-am avut
spiritul smerit de slujitori, să suspinăm fiindcă n-am avut poveri suficient de
grele, e timpul să ne mâniem împotriva noastră, fiindcă nu ne-am mâniat când am
văzut monopolul diavolului asupra lumii în acest timp din urmă, e timpul să ne
mustram şi să ne pedepsim pe noi înşine pentru faptul că lumea din jur poate
trăi fără să-i pese de noi şi fără să încerce să ne pedepsească.


Rusaliile au însemnat
chin; noi trăim în comfort. Rusa­liile au însemnat poveri; nouă ne place
uşurinţa. Rusaliile au însemnat închisoare; noi am face orice numai să n-ajungem
acolo pentru Domnul. Probabil Rusaliile retrăite ar însemna pentru mulţi închisoare!
Am spus Rusalii, nu Pentecostalism, deşi nu vreau să arunc cu pietre.


Închipuiţi-vă că în
duminica viitoare ar avea loc iarăşi Rusaliile. Suntem dotaţi ca Petru, de sus,
şi la vorba noastră Anania să cadă mort iar soţia lui să înlemnească lângă el!
Rezistăm azi la aşa ceva? Sau luaţi-l pe Pavel: spune un cuvânt, şi Elima
orbeşte. Azi predicatorul ar fi dat în judecată pentru aşa ceva. Până şi
prosternarea la pământ, un fenomen care a însoţit trezirile spirituale de-a
lungul istoriei, ne-ar aduce un „nume urât” azi. Ar fi prea mult pentru
inima noastră plăpândă.


Pledez, ca şi la începutul
acestui articol, pentru predici majestice. Diavolul vrea să punem accent pe
lucrurile minore. Mulţi dintre noi vânăm şoareci, în timp ce leii sfârtecă ţara!
Ce s-a întâmplat cu Pavel în Arabia, n-am putut încă să aflu. Nimeni nu ştie. A
avut el acolo viziunea minunată a cerului şi a pământului nou şi a văzut pe
Domnul stând pe scaunul Său de domnie? Nu ştiu. Dar ştiu un lucru: Pavel a
schimbat Asia, i-a îmbolnăvit de icter pe evrei, i-a iritat la nebunie pe
romani, pe învăţaţi i-a învăţat şi pe temniceri i-a potolit. Acest om, Pavel,
şi încă unul, Sila, au dinamitat ziduri de închisoare… prin rugăciune, şi nu
le-a păsat de pier­derile avute de stat din cauza predicării Evamgheliei.


Pavel, robul lui Cristos,
Pavel, robul iubirii, şi-a dat seama că fusese cel mai îndărătnic suflet cu care
a avut Dum­nezeu de-a face, şi s-a pus să scuture cu îndărătnicie ţinuturi întregi
pentru Dumnezeu. Da, Pavel a coborât în vremea lui „puterile veacului viitor”, a
blocat avansul Satanei, şi ne-a întrecut pe toţi în suferinţă, în iubire în
rugăciune. Fraţilor, pe genunchi din nou, ca să redescoperim evlavia şi puterea
apostolică. Să dispară de la noi predicile leşinate!