La întrebarea: „Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?” noi
răspundem: „El este acolo unde a fost întotdeauna, pe Scaunul de domnie!”
Dar unde sunt azi curajoşii Ilie? Ştim că Ilie a fost un om „supus aceloraşi
slăbiciuni ca şi noi”, dar vai, noi nu suntem oamenii aceloraşi rugăciuni
ca ale lui! Un singur om care se roagă e la fel de tare ca o mulţime. Azi
Dumnezeu nu poate folosi pe unii, nu fiindcă aceştia sunt prea neştiutori, ci
fiindcă sunt prea plini de ei înşişi. Fraţilor, abilităţile noastre au ajuns
handicapuri, talentele noastre pietre de poticnire.
Din obscuritate, Ilie a apărut dintr-odată pe scena Vechiului
Testament. Regina Izabela, acea fiică a iadului, a ucis preoţii lui Dumnezeu şi
i-a înlocuit cu temple şi parcuri idolatre ale zeilor ei. Întunericul acoperea
ţara şi bezna neagră inimile oamenilor, iar poporul sorbea nelegiuirea ca apa.
În fiecare zi ţara, împestriţată cu temple păgâne şi ritualuri idolatre, vedea
înălţându-se la cer fumul a mii de altare sângeroase.
Şi toate acestea aveau loc în mijlocul unui popor care şi-l pretindea
pe Avraam ca părinte, a căror strămoşi au strigat cândva către Dumnezeu în
necazul lor iar El îi izbăvise din groapa pieirii. Cum s-a îndepărtat Dumnezeul
slavei de ei! Cum şi-a pierdut sarea gustul! Aurul şi-a pierdut strălucirea!
Dar din această cădere fără măsură, Dumnezeu şi-a ridicat un bărbat; nu un
comitet, nu o sectă, nu un înger, ci un OM, un om supus aceloraşi
slăbiciuni ca şi noi! Dumnezeu căuta un om, nu ca să predice, ci „să stea în mijlocul
spărturii.” La fel ca Avraam în vechime, Ilie „a stat înaintea
Domnului”. Astfel, Duhul Sfânt a putut scrie viaţa lui Ilie în două
cuvinte: „S-a rugat!” Nimeni nu poate face mai mult nici pentru Dumnezeu
nici pentru oameni. Dacă Biserica ar avea azi atâţia oameni ai rugăciunii pe câţi
are sfetnici şi experţi administrativi, am avea o trezire spirituală mondială într-un
an de zile!
binefăcătorii popoarelor. Ilie a auzit o voce, a văzut o vedenie, a gustat o
putere, a măsurat un vrăjmaş, şi, împreună cu Dumnezeu, a avut o biruinţă.
Lacrimile pe care le-a vărsat, agonia sufletească pe care a îndurat-o,
suspinurile pe care le-a înălţat, sunt toate amintite în cartea cronicii
lucrărilor lui Dumnezeu. În cele din urmă Ilie şi-a înălţat glasul profeţind cu
graiul infailibil al lui Dumnezeu. Cunoştea gândirea lui Dumnezeu. De aceea, el
singur – un singur om – a gâtuit o naţiune întreagă şi a schimbat cursul
naturii. Acest om, ca un colţ de stâncă, a stat majestic şi nemişcat ca munţii
din Galaad, atunci când a închis cerurile cu un cuvânt. Având cheia credinţei,
care se potriveşte la orice lacăt, Ilie a închis cerul, a pus cheia în buzunar,
şi l-a lăsat pe Ahab să tremure. Da, e minunat atunci când Dumnezeu îl apucă
pe un om! Dar pământul poate cunoaşte o minune chiar mai mare: atunci când un
om se apucă şi se ţine de Dumnezeu. Să strige „în Duhul”, să suspine un om
către Dumnezeu, şi Însuşi Dumnezeu va striga: „Nu mă ţinea!” Noi vrem
realizările lui Ilie, dar nu luptele lui!
Fraţilor, dacă facem lucrarea lui Dumnezeu după cum vrea
Dumnezeu la timpul hotărât de Dumnezeu în puterea lui Dumnezeu, vom avea parte
cu siguranţă două lucruri: binecuvântarea lui Dumnezeu şi blestemele
diavolului. Când Dumnezeu îşi deschide ferestrele cerului ca să ne
binecuvinteze, diavolul îşi deschide porţile iadului ca să ne lovească. Când ne
zâmbeşte Dumnezeu diavolul se încruntă! Predicatorii de meserie vor să ajute pe
oricine şi să nu supere pe nimeni; dar profeţii adevăraţi răscolesc lumea şi pe
unii îi înfurie chiar. Unii predicatori se iau după lume; profeţii merg împotriva
ei. Un credincios eliberat, înflăcărat şi umplut de Dumnezeu, e ponegrit ca
trădător de patrie, fiindcă se ridică împotriva păcatelor naţiunii;
nepoliticos, fiindcă limba lui e o sabie cu două tăişuri; debalansat, fiindcă
are un stil neobişnuit în mesaj. Predicatorul e lăudat; profetul huiduit.
Ah! fraţi predicatori! Îi iubim pe vechii sfinţi, misionari,
martiri, reformatori: Lutherii noştri, Bunyanii noştri, Wesleyii, Asburyii,
etc. Le scriem biografiile, le respectăm amintirea, le punem în ramă
epitafurile şi le zidim monumentele. Facem orice de dragul lor, dar nu-i
imităm. Le venerăm până şi ultima picătură de sânge vărsată de ei, dar avem
grijă ca nu cumva să ne picure nouă vreuna.
Ioan Botezătorul a reuşit să nu fie prins, să scape de închisoare
vreo şase luni. El şi Ilie n-ar rezista nici şase săptămâni pe străzile unui
oraş modern de azi. Ar fi aruncaţi la închisoare sau într-o casă de nebuni,
fiindcă s-ar ridica împotriva păcatului şi nu şi-ar ţine gura. America s-ar
cutremura de la un ţărm la celălalt în 24 de ore dacă vreun predicator, uns cu
Duhul Sfânt, ar spune lucrurile pe faţă. În Anglia e şi mai rău. Aprindem
interesul naţional vorbind împotriva cruzimii tribului Mau-Mau, şi în acelaşi
timp cochetăm cu criminalii atei conducători de guverne şi cu prelaţii
murdăriţi de sângele martirilor. Preoţii aceştia care îmbată sufletele
oamenilor cu mise idolatre, cu rugăciuni către Maria denigrând Calvarul, înşelând
milioane de oameni şi în viaţă şi după moarte prin cea mai mare minciună pe
care a putut-o inventa Lucifer vreodată. Toate acestea nu ne mai mişcă, nu ne
mai coboară pe genunchi în suspine îndurerate cum l-au mişcat pe Ilie altădată.
Duşmanul vine năvalnic, ca un puhoi de ape. Şi nu se mai găseşte nici un erou,
nici un bărbat plin de Duhul, înarmat cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să
ridice un steag împotriva nelegiurilor? În vremuri ca acestea, mai rămâne un
singur loc de speranţă, în care ne putem păstra inima aprinsă şi ochii înspre
ţintă: colţul rugăciunii! Acest om, Ilie, care avea în loc de inimă un vulcan, şi
în loc de voce o furtună, a venit la împărăţie „tocmai pentru o vreme ca
aceasta.”
Problemele pe care le întâmpină evanghelismul mondial sunt
cu duiumul. Dar toate problemele se dau la o parte în faţa oamenilor dârji,
care stăruie în rugăciune.
* Articolul face parte din volumul “De ce întârzie trezirea”, publicat de Leonard Ravenhill acum 4 decenii (1972). De 40 de ani se citeşte, însă cine ia aminte?
Menu