 |
| tata la 45 ani |
După ce în urma unui telefon am parcurs cei mai plicitsitori 400 de kilometrii din viaţa mea, m-a întâmpinat o poartă deschisă şi o cruce rezemată de uşă. Din gerul care îmi muşca sfârcul urechilor după ora zero noaptea, am privit pe fereastra la care tatăl meu aştepta ades când coboram din maşină. Lumina rece dinăutru camerei sale mi-a intrat în oase. Şi mi-a îndreptat părul.
Când am trecut pragul casei, cel ce m-a-nvăţat să merg în picioare sau cu bicicleta, să tai lemne cu joagărul sau să cioplesc bârne, să ajut săracii sau să nu mint, să fiu curat ori să fiu vrednic, să cunosc potecile pădurii, copacii şi bureţii, să mă scol dimineaţa devreme şi să iert, cel ce m-a ţinut nopţile în braţe, rugându-se să nu mă ia Domnul de la 2 ani, cel ce mi-a dat pâine să mănânc şi m-a vizitat în armată, cel ce a plătit din pensie să stau în facultate, cel ce mă aştepta zilele trecute să-l încălzesc la spinare, cel pe care cu două seri înainte l-am bărbierit cu lacrimi în ochi, pentru că mâinile erau moi ca fumul…, nu mai era. Regele socotise că e timpul să plece. Era ultimul său drum.
Multe drumuri are omul în viaţă. Unele încununate de succes, altele hulite de eşecuri. Unele istovitoare şi lungi, altele short-cut-uri dulci. Unele plictisitoare, altele încântătoare. Unele deschise, altele închise. Uneori drumurile sale trec pe la buza prăpastiei. Alteori chiar prin foc. Uneori omul calcă pe trandafiri. Alteori pe cadavre. Unele drumuri sunt ştiute, altele neexplorate. Uneori căile sunt greşite, alteori merg drept la ţintă. Drumurile vieţii se tot schimbă. Vin altele noi, mereu, mereu. Dar, singurul care contează e ultimul.
Ultimul drum are un singur sens. Pleci pe el şi nu te mai poţi întoarce. Niciodată. Dacă ţi-a scăpat ceva din vedere, nu mai poţi reveni. Nu are a doua şansă, nu îţi oferă o altă încercare. Nu se mai repetă.
Ultimul drum e obligatoriu. Fie că vrei sau nu, eşti obligat să-l parcurgi. Mulţi n-ar vrea să treacă pe el. Ar vrea să-l ocolească, sau măcar să-l fenteze. Dar nimeni nu reuşeşte.
Ultimul drum are la capăt destinaţia finală. Ajuns la capătul său, nu mai pleci mai departe. Dar nici înapoi nu poţi veni.
De obicei, la capătul drumului e cineva care te-aşteaptă. Părinţii, soţia, copiii, ori vreo cunoştinţă. Pentru că nici un drum nu duce niciunde. Numai naivi cred că vor ajunge undeva fără să ştie încotro se-ndreaptă.
Cine aşteaptă omul care merge pe ultimul drum? Pe mine mă aşteaptă Împăratul. E adevărul creştinismului – pe ultimul drum, oricât de mulţi am fi, la capătul lui ne aşteaptă Isus. Ca pe sfântul Ştefan, cu braţele deschise.Când am finalizat ultima călătorie nu e de-ajuns decât să îl cunoştem pe Isus. Ci trebuie, ca El să ne cunoască.
Astăzi, tata a fost condus cu lacrimi pe ultimul drum. Am fi vrut să mai stea. Pentru că “în viaţă risipim ani, iar la moarte cerşim clipe”, spunea Nicolae Iorga.
e frumos ce ai scris