Trecând prin viață și lăsând viața să treacă prin mine – 2017 – de Sefora Geantă

Obișnuiam să cred că dacă dai tot ce poți, o să fie bine.
Adevărul e că poți să faci totul ca la carte și totuși să sfârșești nefericit.
În viață vei da mereu de nedreptăți, dar asta nu-i o scuză pentru compromisuri.
Nici să te dai bătut. Unii-s făcuți să fie lupi singuratici și asta nu poate fi
schimbat. Sunt plimbări pe care trebuie să le faci de unul singur. Iar din
plecările unora, înveți mai mult decât din încurajările lor.

Obișnuiam să cred că există o soluție pentru toate. Adevărul
e că oricât ai încerca în relațiile interumane, nu depinde numai de tine.
Timpul nu-i de pierdut încercând să schimbi oameni ce, de fapt, nu vor să fie
schimbați. Nu toți îți împărtășesc viziunea și nu toți au curiozitatea de a
păși dincolo de ce rezervă o perspectiva obișnuita asupra vieții. Nu este de
condamnat, dar nici de ascuns sub preș, faptul că există și oameni care se
mulțumesc, pur și simplu, cu puțin.

Obișnuiam să cred că suferința trebuie evitată. Că e un lucru
rău. Adevărul e că ne consumăm prea mult crezând că sentimentele negative
trebuie suprimate. Dar e nevoie să înțelegem 
că nu din starea de comfort se naște progresul. Nimic nu ține, ce-i
drept, pentru totdeauna. Nici fericirea, dar nici durerea. Dar soarele nu
stralucește nicicând mai tare decât în urma furtunilor…

Obișnuiam să cred că lupta e pierduta atunci când totul
începe să o ia la vale. Adevărul e că valea nu e capat de drum, ci locul unde
îți tragi sufletul pentru a fi pregătit să urci pe un munte și mai înalt decât
precedentul. Toate încercările prin care treci, te pregătesc pentru lucrurile
pe care le-ai cerut. Comfortul, cum spuneam, e o zonă plăcută, dar infertila.

Obișnuiam să cred că e datoria părinților mei să mă
iubească, să mă sprijine și să fie acolo pentru mine, pentru că “asta fac
părinţii”. Adevărul e că nici măcar iubirea familiei nu trebuie să o
consideri de apucat, pentru că-i un dar de care nu mulți se pot bucura. Dovada
– orfelinate pline, avorturi pe bandă rulantă, nou-nascuţi aruncaţi în
pubele…

Obișnuiam să cred ca există oameni indispensabili și că
viața, cumva, nu merge înainte fără ei. Adevărul e că nu vezi că Dumnezeu e tot
ce ai nevoie, până când Dumnezeu nu e tot ce ți-a rămas. Faptul că n-ai pe
nimeni de partea ta nu te poate opri din înaintat. Sunt dușuri reci prin care
trebuie să treci ca să vezi lucrurile mai clar. Fii tare! Te ai pe tine însuți.
Plus că nu ești niciodată cu adevarat singur într-o lume unde există un
Dumnezeu care nu-ți întoarce niciodată spatele.

Obișnuiam să cred că sunt persoane și lucruri care te pot
face fericit. Adevărul e că nimeni nu te poate mulțumi în vreun fel, până nu
ești mulțumit de tine însuți. Nu-i vorba de ce îți spun alții, e vorba de ce-ți
spui tu, ţie, în momentele de reflecție, când te privești în oglindă, când te
vânează insomnia… Să nu-ți fi propriul călău…

Dar… Dacă până azi, obișnuiai să crezi că se poate să
trăiești oricum, ei bine, adevărul e că, de Dumnezeu și de moarte nu poți fugi
la nesfârșit.

Morala: Adevărul nu poate să te facă liber până nu descoperi
minciuna care te ține legat.

_ Geantă Sefora_

vezi articolul original pe SeforaSeah