 |
| Flavius în ziua absolvirii Școlii de Predicare Cireșarii, 2012 |
Am spus cândva că de cele mai multe ori trebuie să mori ca să observe alţii ce-au avut şi ce-au pierdut. Mă gândesc că Ema cea care acceptase să-i fie soţie peste un scurt timp, a ştiut de ce… De părinţi de asemenea, nu mă îndoiesc de faptul că au ştiut întotdeauna ce băiat au. Oameni care cunosc adevăratele valori.
Doar că, vor exista mulţi în momentul acesta care vor spune doar cuvinte de laudă pentru Flavius. Păcat… că numai mort scoţi asemenea cuvinte de la astfel de oameni. De fapt, cam asta e premiza… vrei apreciere în slujire? Atunci va trebui să mori un pic…
Nu alergăm să slujim pentru şi după aprecieri, dar slujitorii şi slujirea au atâta nevoie de încurajare şi îmbărbătare, dar nu prea oferă nimeni asta decât doar atunci când cei ce ar merita-o, nu o mai pot auzi. Se vedea în Flavius o aşa dragoste pentru slujire şi nu cred că ar putea cineva contra-argumenta asta. Sper să fi fost recunoscut şi apreciat de biserică şi de alţii, la slujirea lui, la doar 23 de ani.
Unul din lucrurile care ne-au legat foarte mult pe toţi cei ce eram colegi la Şcoala de predicare ,,Cireşarii” din Cluj-Napoca, era acesta că ne încurajam unii pe alţii când cei mai mulţi loveau cu vorbele şi cu picioarele, sincera slujire pe care o făceau unii din ei. Aşa am ajuns şi eu să îmi fac un ,,motto” în viaţă că ,,un picior în spate e un pas în faţă întotdeauna;” şi dacă am parte să primesc unul zdravăn de tot, poate reuşesc şi fac chiar doi paşi în faţă.
Nu ştiu de ce, dar parcă am impresia că Flavius, colegul meu, a făcut cam repede paşii aceştia în faţă. Aşa de repede, încât la doar 23 de ani, a ajuns în Cer. Prietene, ce-i drept, suspinăm acum, dar trăim cu speranţa revederii!
Sincere condoleanţe şi mângâieri familiei şi Emei…Dumnezeu, fie mângâierea voastră!