Cum adică să fi prieten cu spinii? Cu ţepii aceia ascuţiţi care zgârie pielea până la sânge imediat ce-i atingi. Cu acele mănunchiuri de ace care incomodează. Cu mărăcinii care şi când vor să te iubească te umplu de sânge. Plăcerea lor e doar să şicaneze, să fie bariere, să nu-ţi permită să mişti, darămite să înaintezi.
Cu spinii nu-i de joacă. Dacă umbli printre ei, vei avea tot timpul răni. Usturimi. Dureri. Suferinţă. Sânge şiroind. Pielea nu-ţi va mai fi catifelată. Şi nici mâinile albe şi moi…
Traian Dorz în schimb, le-a devenit prieten. Atât de mult a fost înţepat, încât pişcăturile lor i-au betonat pielea. Şi credinţa.
Poetul Golgotei, s-a născut chiar în ziua de Crăciun, în satul Râturi din Bihor (Livada de Beiuş, actual) în anul 1914. Toată copilăria a crescut cu ţepuşul în coastă. Părinţii nu l-au iubit. Tatăl său nu l-a luat niciodată în braţe. Nu i-a spus niciodată “dragul tatei”. Mama sa, nu i-a arătata niciodată răbdare, înţelegere. Trăiau toţi trei, dar despărţiţi. “Trei străini împreună”, scrie psalmistul spinilor. “Când eşti singur dacă n-ai pe nimeni e suportabil, dar să fi singur când îi ai pe toţi…”. A fost pus la muncile cele mai asidue. Sub o continuă asprime şi pedeapsă.
La 4 ani, micul Dorz şi-a tăiat ambele tălpile într-o coasă, la câmp. A stat câteva săptămâni în agonia morţii. Singur, fără cunoscuţi la şcoală în 1921, trebuia să plătească cu mere copiii, ca să le fie prieten. Şi când n-a mai avut mere…
De Rusalii, în 1930, la premierea de final de şcoală (cls. VII-a), Traian Dorz a primit o carte: “Corabia lui Noe”, scrisă de părintele Iosif Trifa. A fost ziua când s-a întors la Domnul. Plângând, ascuns într-o claie de fân!
Imediat, vrăjmaşul a scos mărăcinii în cale. Părinţii, bunicii, vecinii, satul i-a fost împotrivă. Ba mai mult, s-a îmbolnăvit de friguri şi malaria. Oriunde priveam, aveam vedenii”, istorisea Dorz în mărturia sa. “Într-o zi, am văzut pe fundul râului, un pat şi pe mine în el. La căpătâi erau nişte fiinţe urâte, negre. Dar a venit Isus. Făpturile negre au fugit”. Imediat, tânărul s-a vindecat pe loc!
Nu a putut să meargă mai departe la şcoală. Nici la o professională în Beiuş, nici la Liceul Militar din Tg. Mureş, unde fusese admis. Părinţii nu i-au permis! Totuşi a evoluat autodidact. A început să scrie poezii (“numai din inima mea, fiindcă experienţă nu aveam”, mărturiseşte poetul), pentru publicaţiile Oastei Domnului, al cărui membru devenise. A început să fie colportor de Biblii ori literatură creştină şi un misionar neobosit. Familiei nu i-a plăcut aceste “călătorii” pentru Domnul, aşa că i-a forţat o căsătorie, imediat ce-a împlinit 18 ani, sperând ca soţia să- l poată opri de pe această “cale”. (18 ani nici părinţii, nici soţia “nu l-au înţeles”! Chiar dacă aceasta se convertise înainte de nuntă!). Încolţit de cei dragi, Traian Dorz a fugit de acasă la Oradea, la o şcoală de cântăreţi bisericeşti, unde a suferit de foame şi frig, dar şi asprimea unui personal nemilos. De aici a ajuns la spital, grav bolnav, la numai 20 de ani.
În decembrie 1934, Iosif Trifa l-a chemat de urgenţă la redacţia Oastei Domnului, la Sibiu. Aici a lucrat 4 ani fără salariu, fără haine de schimb, dormind numai câteva ore pe noapte, împingând pe şinele de tramvai din oraş un căruţ uriaş cu reviste spre trenurile dimineţii. La Sibiu a asistat la represaliile mitropilitului, care a reuşit să scindeze Oastea Domnului, să impună cenzură revistelor preotului Trifa, să sigileze tipografia Oastei… Aici a asistat şi la moartea lui Trifa, predicatorul ce-a declanşat cea mai mare trezire spirituală în România.
În 1942, poetul este anchetat de poliţie, deoarece publicase, la sfatul lui Richard Wurmbrand o broşură intitulată “Păcatele Evreilor”, scrisă de pastor dar cu numele de Dorz. După 3 zile de audieri, a scăpat fiind luat pe front, unde ajunge până la Cotul Donului, însă datorită bolii de inimă a fost demobilizat. Frontul i-a oferit distincţia “Crucea slujitoruluicredincios”.
Spinii s-au îndesit după 1948, odată cu instalarea la cârma ţării a Partidului Comunist. În anul 1947, comuniştii i-au interzis să mai scrie, deoarece era un “mistic retrograd”. Metaforic, a devenit o “harfă spânzurată de streaşina închisorii”. De Anul Nou, 1948, a ajuns după gratii. Iarăşi foame, iarăşi frig. Şi multă, multă bătaie. Cu pulanul de cauciuc peste mâini, peste ceafă, peste cap. Lovit cu cismele în rinichi. În ianuarie ’48 a fost scos în curte, la execuţie. Cu pistolul în ceafă, şi-a văzut sfârşitul. Însă Mântuitorul nu l-a chemat. Pentru că mai avea de înruntat şi alţi spini. Mulţi.
Începând din 1948 şi până în 1989, cel mai renumit poet al creştinilor din România, a fost continuu în vizorul comuniştilor. Cu scurte pauze, a făcut 17 ani de închisoare! Calvarul lui Traian Dorz înseamnă penitenciarele de la Oradea, Gherla, Ghencea, Caransebeş, Satu Mare, anchete în beciurile Securităţii din Beiuş, Deva, Oradea, Cluj Napoca, muncă silnică în coloniile din Popeşti-Leordeni, Priprava-Gring sau domiciliu forţat în localitatea Dropia, în Bărăganul ialomiţean. „Celula mea era cât un mormânt. Când stăteam în picioare, ajungeam cu capul în tavan, când stăteam pe priciul meu de o scândură, capul îmi ajungea în perete, picioarele la uşă”, povesteşte fostul deţinut pentru propagandă religioasă.
În 1959 i-au confiscat din nou hainele, manucrisele, cărţile. „Toată sărăcia” pe care o deţinea. Apoi casa, şi în urmă grădina! În Joia Patimilor a acelui an, în beciul Securităţii din Cluj Napoca, l-a vizitat iarăşi moartea. Dar Hristos a spus iarăşi: Nu! Pe 18 noiembrie ’59 a fost condamnat la 24 de ani de muncă silnică! Dar Decretul de amnistie din 1964, l-a scos din nou de sub lanţuri.
Din 1964 până în 1976, Traian Dorz a compus şi a scris de mână ori la maşină, peste 80 de lucrări ariginale: poezii, povestiri, meditaţii religioase precum şi trei volume de memorii. Ce prolific! Poetul lucra ziua la colectiva Beiuşului (10 ani, începând cu 1964, a avut interdicţie de a lucra altceva decât la sapă!), cu mama şi soţia sa, şi noaptea, deşi rupt de oboseală, scria poezii cu lanterna sub plapumă şi cu miliţia de pază la ferestre! Până în 1977 nu a mai reuşit să publice nimic, deoarece toate editurile îl refuzau politicos. În acest an i-ai fost confiscate toate manuscrisele!
La 60 de ani, a fost angajat funcţionar 3 la Protopopiatul Beiuşului, timp de 5 ani. Apoi s-a îmbolnăvit grav din nou, de tromboflebită. Picioarele au început să nu-l mai ţină. A renunţat a serviciu. Nu putea beneficia nici de pensie, nici de ajutor social, deoarece lucrase numai 5 ani, jumătate din timpul cerut de lege. Restul anilor i-a petrecut pe front şi militărie (7 ani), în închisori (17) şi interdicţie (10).
În 1981, în urma unor reclamaţii ale fraţilor, Traian Dorz este percheziţionat din nou de securitate. Dar, sărăcia lucie, lipsa alimentelor şi a focului în mijlocul iernii, au făcut ca cei doi ofiţeri să plece scrâşnind printre dinşi: „pârâtori mincinoşi şi neruşinaţi”.
În 1982, poetul a fost arestat din nou. Securitatea nu i-a lăsat nci măcar băţul de sprijin, punându-l să meargă ţinându-se de pereţi. Motivul condamnării la doi ani de puşcărie? Îi apăruse o carte în străinătate! Şi asta fără intervenţia lui. PE 23 noiembrie Dumnezeu i-a descoperit prin vedenie că înainte de 1 1ianuarie va fi acasă! Şi, pe 7 ianuarie a fost eliberat! Acasă, a aflat că instanţa de judecată ceruse Episcopiei ş iProtopopiatului Beiuş ca T. Dorz să efectueze cei doi ani de pedeapsă la locul de muncă. Dar Protopopiatul a refuzat! Mai mult, i-a desfiinţat postul!
În 1984, Traian Dorz şi-a terminat de scris autobiografia. Cinci ani mai târziu, Domnul l-a scăpat de spini pentru todeauna, chemându-l acasă (20 iunie 1989). La înmormântarea sa a avut cea mai mare evanghelizare pe care a reuşit s-o facă vreodată: peste 10.000 de persoane. Cortegiul funerar a avut 2-3 km. Securitatea a fost în alertă maximă.
Timp de 6 decenii, psalmistul românilor, a fost unul dintre cei mai buni misionari ai oastei Domnului. Misionar neobosit, scriitor prolific, T. Dorz a scris eseuri religioase, meditaţii creştine, povestiri pentru copiii de toate vârstele, proverbe (cca 7000, din folclorul românesc sau străin), şi circa 5000 de poezii! Peste 1000 din poeziile sale au devenit imnuri creştine!
Bătrânul ce alerga cu bicicleta la biserici a cules toată viaţa spini şi i-a transformat în trandafiri. N-a făcut niciodată compromis. A refuzat constant îndemnurile Securităţii de a scrie poeyii istorice, patriotice, sociale, revoluţionare… Ar fi putut câştiga enorm, dar a preferat să rămână suflet din sufletul săracilor.
Traian Dorz nu s-a speriat niciodată de chinurile închisorii, nici de cele comuniste. Chiar dacă în temniţă n-a avut creion şi hârtie, poetul din Apuseni a scris 200 de poezii. În minte! A cântat, a predicat, a recitat psalmi, a mângâiat, încurajat, a „tăiat spini” şi a condus deţinuţii la o viaţă cu Hristos.
Închis în celule întunecate, reci, pline de apă, bătut, înfometat, îngheţat, înghesuit, Traian Dorz a binecuvântat. „Poeziile sale nu blesteamă, nu lovesc, ci cheamă la o viaţă nouă”, scria poetul Ioan Alexandru. „Am o aleasă preţuire pentru fratele Traian Dorz şi poeziile sale – pline de înflăcărata dragoste a lui Dumnezeu”, scria Dumitru Stăniloaie, cel mai important teolog ortodox român din secolul XX. Versurile sale, „în naivitatea lor divină…, izvorăsc din verbul stelar şi celest”, scrie Nichita Stănescu.
Mi-e dor, tare dor, de fraţi ca Traian Dorz. De poeţi care să scrie poezie creştină. Bună. „Căci poezia e sângele unui popor, care curge subteran prin veacuri şi-l face nepieritor”, concluziona Marin Preda. Mi-e dor de fraţi care să compună cântări lui Hristos. Fermecătoare. Mi-e dor de fraţi care pot suferi cu bucurie spinii ocării, ai trădării, ai pocinţei. Dar şi de cei care vor primi cununi de slavă.
