A predica înseamnă “să ţii în căuşul palmei scânteia dureroasă a versetelor nebătătorite şi să fugi cu ele în noaptea necunoştinţei, pentru a aprinde focul aşteptării lui Hristos”, scria fratele Pustan.
Fără predicare, lumea sau biserica, nu numai că nu vor cunoaşte beneficiile credinţei, dar vor continua să “doarmă” liniştiţi sub morfina păcatului, fără şansa regenerării, lipsiţi de alternativa de a ieşi din falimentul moral, spiritual. Vor mocni, şi niciodată nu se vor aprinde! “Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor?”, întreabă retoric Apostolul Pavel.
Nu cu lipsa Bibliei se confruntă bisericile noastre în prezent. Nici cu lipsa dogmelor religioase, a studiilor, a părtăşiilor sau rugăciunii. Ci cu lipsa predicilor spirituale. A predicatorilor unşi, la expunerea cărora nu trebuie să aduci scobitori de acasă să le pui la ochi, să nu aţâpeşti. A predicatorilor care să răscolească întunericul gros. Şi păcatul putred. A predicilor care la final germinează trezire, întoarcere la Dumnezeu, pocăinţă. Atât grecului cât şi iudeului. Atât predicatorului cât şi femeii de serviciu.
Ungerea predici se dă şi se ia. Se dă celor ce poartă o cruce. Şi apoi devin patriarhi. Se dă în trepte celor ce-şi julesc genunchii în odăiţă şi coatele în bănci. Şi se ia celor ce nu mai încap în sandalele Lui Hristos. Dar şi celor ce i-au pătat cămaşa.
Azi, e mare nevoie de predicatori înfocaţi. Dinamici. De trafic greu. Care să vestească o evanghelie practică, neştirbită. Aşa cum o vestea Domnul, Isus. În urma predicii auditoriul trebuie să ştie ce distruge. Şi ce începe să zidească. Biserica se va ridica sau se va prăbuşi odată cu predicarea. Cum sunt predicile, aşa sunt şi bisericile!
nicolae.geantă
Menu