Îmi înfig adânc stiloul în inimă ca să mai pot scoate din
ea cuvinte. Sânge nu mai am… O parte l-am donat pe clasa a XII-a pentru o
colegă care şi-a tăiat venele din cauza unei toamne prelungite. Ce a mai rămas
mi l-au supt vârcolacii grijilor.
Nici iubiri nu mai am în lupta cu demonii urii, căzând cu
mâna în beregata vecină. Pe câmpul sentimentelor străvezii plutesc în deriva
verii corăbiile grâului încolţit din multele ploi ale pâinii cu TVA scăzut. Azi
n-am râs, deci am pierdut o zi din viaţă după cum glăsuia Chamfort. Am pierdut
multe zile ca acestea, ele deraind pe şinele cutelor de pe frunte. Şi ce dacă-i
amară cucuta înfrângerii câtă vreme o bem din cupa speranţei? Să tot plouă şi
să bată vântul! Să spumege marea blesteme în scorburile pădurii de alge. Cât a
mai rămas diazepam în farmacii, adânc ne fie somnul!
Prieteni mi-ai mai rămas cât să am la cine lătra în nopţile
cu lună spartă. Citesc ziarele ţinându-le cu capul în jos să curgă cuvintele
mincinoase direct în glodul mirositor. Am obosit… privesc spre crucea Lui şi ea
e goală, doar sângele cald încercând să găsească tuburile harului spre inima
mea. El e în cer. Meştereşte locuri frumoase cu pavaj de aur alb şi borduri de
opal, potcoveşte caii cu aripi de la caleaşca nunţii cu diamante, poartă o haină
albă şi strălucitoare şi ochii mă dor de atâta lumină nefirească. Mă bucur că-s
contemporan cu El şi de aceea gonesc gândurile rele înapoi în grajdurile lor,
arunc cenuşă în părul ars de soarele Beiusului şi mă pocăiesc prieteni, sub
teii ce şi-au scuturat neculese florile. La iarnă o să bem ceai de brânduşe şi
o să primim în casă îngerii colindători să-şi dezgheţe aripile câteva clipe la
focul încă viu al dragostei pentru Crist.
Vladimir_Pustan