4. Mâinile
Ce facem cu mâinile în timpul predicii? Deseori mâinile, spun mai mult decât cuvintele. Căci omul comunică şi prin degete, spunea Freud.
– nu staţi cu mâinile la spate; şi nici în şolduri; nu pentru că aţi apărea ca un “borcan cu două coade” – cum cataloga bunicul meu acest obicei, dar mâinile-n şolduri înseamnă “asta nu-mi comvine”;
– nu zornăiţi mărunţişul din buzunare – sugerează dezordine;
– nu vă frecaţi mâinile la amvon – e semn de emotivitate;
– nu vă trosniţi degetele, nu le contorsionaţi, nu vă jucaţi cu verigheta;
– nu ţineţi mâinile în buzunar – e lipsă de educaţie; dacă nu reuşiţi să evitaţi acest “tic”, coaseţi-vă buzunarele!;
– nu arătaţi niciodată cu pumnul spre sală – e ameninţare;
– nu vă loviţi coapsele; nu buşiţi în amvon – s-ar putea să speriaţi pe cineva!;
– nu vă treceţi mâinie prin păr; nu vă scărpinaţi în cap (şi nici în ureche);
– nu ridicaţi niciodată mâinile mai sus de umăr (când mâinile-s ridicate prea sus, faţa predicatorului este umbrită); nu le coborâţi niciodată mai jos de curea;
– nu staţi niciodată cu coatele pe amvon, nici cu mâinile legate de el ca de coarnele plugului – vă dă aere de superioritate, dvs nu asta propovăduiţi;
– nu zdrăngăniţi pixul, nu arătaţi cu el spre sală, nu răsuciţi cablurile electrice;
– nu staţi tot timpul cu Biblia în mână, altfel nu veţi putea gesticula cu o mână, nu puteţi mima crucea, răstignirea, braţele întinse ale Tatălui etc;
Încercaţi să nu mişcaţi mâinile decât atunci când trebuie să spuneţi un lucru pe care doriţi să-l subliniaţi. Totuşi, arătaţi discret bisericii că le aveţi la dvs…