 |
| sala Europa, Consiliul Județean Prahova |
Rugăciunea “leagă neputinţa omului de omnipotenţa lui
Dumnezeu”, spunea A.V. Tozer. Ea transformă cuvintele noastre în pâini calde.
Sau în arme de luptă. Şi, un om sfânt e o armă de temut în mâinile unui
Dumnezeu sfânt! “A fost calea pe care a mers Stăpânul. Să nu păşească sufletul
meu pe ea?”, întreba Horatiu Bonar. Biblia ne vorbeşte că Salvatorul Isus a
stat ore, nopţi întregi în rugăciune. Suntem noi mai puternici ca El? Nu.
Atunci mai folosim rugăciunea?
„Rugați-vă să nu cădeți în ispită!” „Rugați-vă neîncetat!”
Nu sunt doar sintagme ale Mântuitorului, doar simple recomandări ci… porunci!
„Nu aveți pentru că nu cereți!”, a zis Iubitul nost’ Isus din Nazaret.
Faptul că ne rugăm, demonstrăm că Dumnezeu e o fiinţă reală:
putem vorbi cu El! Creatorul nu doreşte ca rugăciunea noastră să fie ultima
alternativă, ci prima opţiune. Ea trebuie să fie volanul, nu roata de rezervă!
“Neglijarea rugăciunii este o obrăznicie”, scria Ravenhill. Prin lipsa ei
spunem că avem încredere în fire!
Oamenii cu o viaţă de rugăciune ruinată (superficială, la
fără frecvenţă sau la en-gross), cei care cu greu pot fi aduşi la ora de
rugăciune (fie ea şi-n mijlocul săptămânii, şi duminica dimineaţa), nu vor
putea vorbi niciodată corect limbajul Cerului. Ei nu vor reuşi să arate altora,
ceea ce a văzut păstorul Trevin Wax în câteva biserici din România: “rugăciunea
nu e pierdere de timp!”. Nerugătorii, superficialii, nu vor putea înălţa
niciodată zmeul curajului, nu vor împrospăta harul, nu vor rupe lanţurile
neputinţei… Şi, niciodată – ca să-l parafrazez tot pe renumitul evanghelist
Leonard Ravenhill – nu vor fi candidaţi la cununa de martir!
Clar. Fără bâjbâieli. Fără bolboroseli de cuvinte. Stăruiţi. Spuneţi lucrurilor
pe nume. Spuneţi-vă toate durerile lui Dumnezeu. Şi mulţumiţi-I că încă
ne-aude. S-ar putea să vină o zi (mă tem, să ştiţi, pentru asta), când nu ne va
mai răspunde!