de Nicola Popescu Breb
Privirea Ta, Părinte, e limpede şi grea
O simt ca pe o umbră de fulg pe pleoapa mea.
Povara ei întreagă de-aş fi putut-o duce
Aş fi urcat Golgota, ca Fiul Tău cu-o cruce.
Dar eu, asinul clipei, venit din zări de fum
Abia mai duc samarul păcatelor pe drum.
Doar Lui i-a dat în duh văpaia şi putinţa
De-a preschimba-n iubire şi slavă, suferinţa.
Raza privirii Tale, în veci nemasurată
Nu au rănit-o spinii şi cuiul niciodată.
Şi totuşi, Doamne Sfinte, noi, robii-am presupus
Că s-a umplut de lacrimi când Te-a strigat Isus!