În cer s-a tăcut
(Apocalipsa 5). Nu știm câtă vreme a fost tăcere deplină, pentru că cerul e
dincolo de timp. Nu știm nici cât de deplină, pentru că Ioan plângea… Cert este
că s-a tăcut.
În cerul plin cu
laude, fâlfâiri de aripi de îngeri și tropăitul cailor albi pe drumurile de
aur. Totul amuțit… Pentru că nimeni nu era vrednic să deschidă gura, decât doar
să plângă.
Ioan – singurul
om care a plâns în cer chiar dacă numai în duhul…
Duminica trecută
în una din bisericile noastre mici de țară, un tânăr venit dintr-un alt județ a
ținut o predică.
La sfârșitul
slujbei ”responsabilul” bisericii s-a ridicat în picioare și a pus o întrebare
tulburătoare: ”Întrucât fratele e de departe cine dintre voi îl duce să-i dea
ceva de mâncare?” Și s-a făcut tăcere…
Exact ca în cer…
Dar nimeni nu plângea…
Indiferent cum a
fost predica tot merita o farfurie de mâncare.
”Responsabilul”
nu trebuia să pună întrebarea. Trebuia să-l ducă acasă la sarmalele conjugale,
că de aceea e ”responsabil”.
Este clar că
dragostea unora pentru ceilalți nu mai are nici valoarea unui hamburger.
Tăcerea cerului a
însemnat mântuirea noastră. Tăcerea noastră înseamnă dezastrul final. Biserica
nu are voie să tacă sau să nu întindă o mână…
De aceea vorbiți
și faceți… Ca să nu plângă cerul…