Și ieri și azi, câteva persoane m-au indignat profund. „Ce tot încoace și încolo cu România!”, „E o țară de doi lei!”, „Românii sunt neica nimeni în drum”, „România e în haos și hău”, „Nu folosește nimănui vorbele voastre”… Nu pot reproduce toate inepțiile. Culmea, ale românilor! Mulțumesc Domnului că am putut să uit. Cineva mi-a scris că detestă discuțiile despre patriotism, iubire de țară… Zel de progresist. Apatrid cu patrie.
Nu le-am răspuns. Am învățat de la Neemia cel biblic: nu a răspuns niciunei provocări! Dar unui prieten i-am scris cam atât:
Când George Enescu avea 7 ani și trebuia să meargă la Viena la studii a întrebat-o pe mama sa:
– Mamă, pot să le spun acolo că sunt român?
– Sigur, de ce să nu le spui?
– Mă gândeam să nu mă creadă că… mă laud!
Chiar așa tu ai curaj să le spui tuturor că ești român? Dar ai curaj și să fii (român)?
Nicolae.Geantă
Eu mă simt român.
Bunicii din partea mamei români, iar din partea tatălui de pe granița ungurească de lângă tine Austria, orașul Șopron. Bunica era ceva mai de departe, deportată din Rusia cu ocazia amestecurilor intenționate de după război (cred că primul război mondial).
Am crescut în România de la naștere și până la vârsta de 27 de ani, apoi am plecat în Italia. Aici am trăit 24 de ani, dar eu mă simt tot român.
Puteam dobândi cetățenie ungurească după bunicul meu, rusească după bunica, dar am dobândit pe cea italiană după truda palmelor și a frunții.
Nu neg și nu blagoslovesc nimic și pe nimeni legat de România, mai ales că mi-am dat seama ca minusurile au fost create minuțios de puteri imense, iar executorii nu au avut de ales,dar de un lucru sunt sigur… Dumnezeu a îngăduit, deci toate polemicile sunt apă de ploaie.