Agățat de perfuzii în salonul invalizilor, am fost “cazat” lângă un bătrân care trăgea să moară! Septuagenarul nu mai comunica, scotea sunete guturale și-și dădea ochii peste cap. Singurul ajutor, dat de fiica sa, erau niște… lumânări într-o cană!
Auzisem – dar acum am învățat pe patul spitalului, că în clipele când te iei cu moartea la trântă, nu te mai poți pocăi. Dar și că, dacă ți-e scris să dai ortu’ popii, nimeni nu te mai poate întoarce din drum.
Am început să mă rog. Și pentru mine, și pentru baătrân. Capul mi-l simțeam doar jumătate. Durerea nu-mi permitea să leg cuvintele de cer. Am înțeles atunci că mare a fost harul tâlharului pocăit pe cruce. Și că celălalt n-ar mai trebui numai condamnat de noi. Când mușcă dinții morții din noi nu putem știi cum vom reacționa. De aceea, fiți gata dinainte!
Moșul suferind n-a murit în spital. A plecat acasă, aproape inconștient. Nu-i sunase ceasul. A fost doar o alarmă a trezirii din somn. Din întunericul vieții…
Mi-am adus aminte că Marin Sorescu, într-o meditație gravă de-a sa, spunea că “impersonalitatea destinului se traduce în imaginea unei popicării vaste, în care itinerantul fiecărei bile este determinat de o transcendență impasibilă: Totul e calculat dinainte, / Cu mare precizie, / Numai noi, naivii / Mai umblăm pe la policlinici”.
Suntem niște popice așezate de Marele Maestru al Cerului în careul destinului. Orice lovitură ne poate clătina. Dezechilibra. Însă oricine ar arunca, bila vieții nu ne poate doborî la pământ fără ca Dumnezeu să-i permită. Moartea își are vremea ei, spune Eclesiastul (Ecles. 3:2b). Așa că, s-o așteptăm liniștiți! Paradoxal, o așteptăm neliniștiți în spitale! Și, deși majoritatea celor din cimitire au trecut prin spitale înaintea gropii, nimeni n-a cerut vreodată desființarea lor!
Poate are dreptate Sorescu că oamenii sunt ca popicele. Diferența dintre ele și noi este că oamenii nu doar se ridică. Și înviază! Tu ai încrederea aceasta?
De ce ati fost iarasi in spital?