Oameni care mi-au influenţat viaţa: Pavel Riviş Tipei

O duminică dimineaţa din septembrie 2006. Ziua nu anunţa
nimic deosebit. Eu eram gata pentru biserică. Urma să scot maşina din curte. Soţia
mea şi fetele întârziau. Încă aveau probleme cu oglinda. Şi cu pipetănatul.
Ştiţi dvs ce înseamnă asta când ai fetele mici… Mama, care nu se întorsese la Dumnezeu
atunci, m-a strigat: „Vino repede, vorbeşte unul de-al vostru la televizor!”.
Am intrat. Tata stătea pe-un tamburel în uşa sobei. Mama, cu broboada pe cap,
pe colţ de pat. Urmăreau emisiunea „Păstorul cel bun”. Predica fratele Tipei.
Nu ştiu ce i-a impresionat de m-au chemat, dar în momentul în care am intrat
eu, preşedintele penticostalilor vorbea despre faptul că a avut cancer în gât! Medicii
nu-i mai dăduseră multe şanse. Viaţa i se scurgea încet. Devenise chinuitoare.

„Într-o dimineaţă, eram cu toată familia la masă, povestea
fratele Tipei. Nu mâncasem de multe zile. Nu puteam înghiţi. Unul din băieţii
mei, era micuţ, s-a ridicat, a venit lângă mine şi mi-a pus mâna pe piept. S-a
rugat: . Am simţit o arsură
în gât, apoi… am putut să mănânc, a încheiat povestea pastorul arădean…”. Ce-a
predicat mai depate nu mai știu. Nici nu mai contează…

M-a podidit plânsul. De 9 ani eram bolnav de inimă. 25 de
feluri de pastile. O mulţime de medici vizitaţi. Spitale. Analize. Metrii de
EKG-uri. Milioane daţi pe medicamente. Preinfarct în 2003. Nopţi de nesomn. (Noaptea
îmi palpita inima, simţeam cum mă înec. Nu puteam dormi decât rezemat de două
perne. Uneori simţeam că mă sufoc ştrangulat de o funie invizibilă). Nici un rezultat…
În dimineaţa aceea am strigat: „Isuse, ştiu că mă iubeşti. Dar dacă nu mă
vindeci şi pe mine, acum, nu mai ştiu ce să cred despre Tine!”. Am simţit o
electrocutare. Un curent ca la 380V, sau altfel, a trecut prin mine. Din vârful
perilor de pe cap până-n vârful degetelor de la picioare… Apoi m-am simţit mai
uşor cu jumătate din kilograme. Simţeam că plutesc! De fapt, 16 Km până la Biserică,
nu am condus, am zburat!

După 30 minute de rugăciune, trebuia să predic înainte de
Masa Domnului. Predicam de vreo 15 ani. Dar în dimineaţa aceea s-a coborât
focul ca pe Carmel. Biserica era uimită. Mută. Eu, nu mai eram eu! Bătrânii
încremeniseră ca-n muzeul de ceară! Tinerii aveau ochii de licurici. Şi ceasul
devenise mai neticăitor. „În ăsta a intrat un duh de penticostal”, a comentat un
protestatar al meu…

În ziua aceea n-am ştiut ce s-a întâmplat cu mine. Dar apoi
am aflat. Nu doar că Dumnezeu m-a vindecat de inimă (n-am mai luat pastile de
atunci!), nu doar că mi-a deschis ochii şi gura, dar Dumnezeu mă botezase/mă
umpluse cu Duhul Sfânt! Eu i-am cerut doar să-mi vindece inima. El m-a vindecat
şi de rutina spirituală în care mă afundasem.

Din ziua aceea viaţa mea s-a schimbat total. Dumnezeu a
trecut pe locul unu. Am primit o căruţă de reproşuri. De la fraţi, evident. Mi
s-au închis uşi în nas. Dar Dumnezeu a trimis înaintea mea un bulgăre de foc.
Şi chei pentru lacăte. Da, am fost nevoit să plec din acea biserică. După 16
ani Dumnezeu mă chemase la o lucrare mai mare. Parohia mea, ca să-l parafrazez
pe John Wesley, a devenit lumea!

PS: Nu am vorbit niciodată face-off cu pastorul Pavel Riviş
Tipei. Dânsul nici nu ştie povestea mea. Dar eu ştiu că m-a provocat să mă rog pentru
vindecare… Mai departe a lucrat Dumnezeu. Apropos, cine a mânat-o pe mama să mă
cheme în dimineaţa aceea la dânsa în casă să ascult o predică deja începută?
Pentru că nu făcuse asta niciodată…

Nicolae.Geantă