Prefaţă
ÎMBRĂȚIȘAREA CRUCII – dr. Christian Crăciun
Forma
crucii este forma îmbrățișării. Prin Cruce Dumnezeu îl îmbrățișează sacrifial
și iubitor pe om. Prin Cruce omul îmbrățișează sacrifial și iubitor dimensiunea
sa dumnezeiască. Despre asta este vorba în volumul de față, așezat „la umbra
crucii Tale”, cum spun vechile noastre cântări religioase. Nicolae Geantă e
ferit de pericolul cel mai de seamă al scrierii religioase, al predicării:
limbajul lemnos, plicticos, formal. Un asemenea limbaj obosit este prin el
însuși o sfidarea la adresa Prezenței vii a Duhului printre noi. E fariseic în structură. Curat pe
dinafară. Autorul scrie alegru, ca un reporter al dumnezeirii, preocupat de
felul în care realitatea cotidiană a omului post-modern se raportează la Actul
Crucial al întemeierii lumii noastre.
Prima
parte a cărții este compusă dintr-o serie de meditații pascale. În nici un alt
fel nu ne putem imagina (în plan profan vorbind) trecerea Săptămânii Sfinte,
decât prin această meditație aprofundată asupra traiectoriei mundane a lui
Isus, Cel născut din fecioară, crucificat pentru păcatele oamenilor și Înviat
și Înălțat la Tatăl și așteptat la plinirea vremurilor. „Nu-i de ajuns să te numeşti creştin, să săruţi crucea lui Hristos.
Trebuie şi s-o porţi. Zi de zi. E mai uşor să trăieşti pentru Hristos, decât să
mori pentru El!” De ce? Pentru că sensul vieții nu se reduce la un singur gest, decât în puține cazuri
extreme. Ci este nevoie de o compasiune și jertfă continuă, zi de zi și clipă de clipă, pentru a afla acest sens. Acum câteva zile am văzut filmul lui Martin
Scorsese, făcut după romanul lui Kazantzakis, Ultima ispită a lui Hristos. Nu despre el, firește, voi scrie aici,
ci despre o imagine emblematică, la un moment dat Crucea rămâne goală.
Hristosul fuge. Împotriva acestei golirii a Crucii sunt scrise aceste texte
febrile și incitante. Căci, observă autorul, sunt oameni care s-au aflat în
apropierea Crucii, dar nu sub îmbrățișarea tainei ei. „Omorâți zilnic omul vechi! Și trăiți fraților! Nu dvs, ci Hristosul din dvs. Altfel, nu veți atinge
Cerul. Și nu uitați: El e viu! Și dacă e
viu, vede tot! Și tot ce vede și judecă!”.
A doua parte cercetează mai îndeaproape crucea Bisericii.
Cea vie, rugătoare, și luptătoare. Mi-a plăcut o expresie pe care o transform
aici în imperativ moral: să nu treci mohorât printr-o gradină cu flori! Este o
altă dimensiune a acestei predicații: bucuria. Puțini sunt cei care ajung să
înțeleagă bucuria de la umbra Crucii! „Mă gândesc că nu slujirea lui Dumnezeu, nu truda în câmpul
Evangheliei e problema de zi cu zi a creștinismului, ci noi, slujitorii.
Atitudinea noastră. Noi prefacem slujba Sfântului într-o corvoadă. De fapt
lipsa pasiunii, lipsa scopului, ne aduce sudoare pe frunte în loc de răcoarea
bucuriei în inimi.
Prin urmare, deşi ne chinuim să lucrăm, ne vedem pe noi, nu construcţia
bisericii”. Apropo de o ridicolă dispută
recentă: Nicolae Geantă scrie că: Dumnezeu preferă omul, nu lemnul. În
consecință, sarcina predicatorului ar fi „sculptarea” acestuia. Câtă vreme
„locul” lui Dumnezeu, în absoluta lui libertate și putere, este în inima
omului, asupra ei se trimit săgețile de cuvinte din această carte, și pătrund
adânc. Căci se întăresc prin pledoaria pentru smerenie, combaterea lehamitei
(străvechea acedie, despre care s-au
scris lucruri atât de profunde), a neatenției la trebuințele reale ale aproapelui,
prospețime a slujirii, rugăciune neîncetată. Nu e nimic, cum să spun,
„dogmatic”, în sensul negativ al cuvântului, în aceste note interogative și
sincere. Se simte trăirea, nu reproducerea de patefon a unor „învățături”. Nu
se sfiește să abordeze nici chestiuni delicate: cum se poate părăsi o biserică,
divorțul, țiganii, tinerii debusolați din diverse pricini etc. Din întâmplările
mărunte ale zilei, știe să facă mici parabole cu mari înțelesuri. Sunt texte
adresate în bună măsură celor tineri. În care autorul are generozitatea de a
vedea nu numai pământul ars de arșițele lumii de azi, ci pământul doritor de
ploaia Cuvântului care să-l facă degrabă roditor. Fără această generozitate,
orice predicare, se oprește, cred, și bate în zadar la uși închise. Într-adevăr,
nu „teologie” scolastică avem aici (nici măcar citate biblice multe), ci o
poveste despre smerenie și slujire întru îmbrățișarea Crucii.
povestea cu alarma de fum pe care, oprind-o într-o noapte, gospodarul nu-și
poate apăra a doua zi averea de incendiu. Este, simultan un îndemn la veghere, („Drept aceea,
privegheati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand vine Fiul Omului” – Mt.
25, 1-13; Lc. 21, 37-38), și o precisă autodefinire: cel ce
strigă de câte ori ațipirea conștiinței, incendiul păcatului, e gata să se
declanșeze. O carte veghetoare…
dr. Christian Crăciun
Notă* – pentru alte detalii vezi şi http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2016/12/noutate-editoriala-nicolae-geanta.html