A recitat
impecabil. Cu intonație, cu emoții, cu pasiune. Ce mai încoaꞌ și-ncolo – îți tăia răsuflarea. Am oprit-o după
Evanghelizare și-am felicitat-o. Apoi, i-am oferit câteva poezii de Traian
Dorz. S-a uitat fugar peste ele și mi-a declarat sec: „D-apăi io nu recit
poezii dꞌastea frate Nicu.
Eu recit numai poezii lungi!” M-a „ciuruit”, vorba lui domꞌ Băsescu. De parcă esența unei poezii constă în kilometraj. În zeci de
concepte îndrugate. În cantitate…
Românii scriu poezie.
Creștinii scriu (și recită) poezie. Acum depinde ce fel de poezie? Dacă sunt lungi
cât Ecuatorul, dacă încep din Geneza și se „gată” cu Apocalipsa, atunci…
Ca și
medicamentele, poeziile cele mai puternice (dar și predicile, eseurile ori expunerile de motive) sunt cele de… „doze mici”. Interminabilul tocmai asta ne spune: că e nefinalizat (tradus = „nu spune mai nimic”!)
Poezia de calitate în
România (cam) lipsește. Poezia aceea de tip Traian Dorz: scurtă și profundă.
Cred că la acest capitol suntem mult, muuult pe minus. Dar vedeți dumneavoastră, tocmai aici, în poezie, se vede… harul lui Dumnezeu. Poezia nu e ca predica – nu se învață în școli, nu
este nici ca o proorocie măcar (unii chiar spun ce le trece prin minte, prin
imaginație; și au denaturat actul profetic). Poezia e un har divin. Și asta în
ciuda faptului că „tot românul s-a născut poet”. De aceea, poezie nu poate scrie
oricine. Nu înveți să scrii poezie, o simți, o primești în dar. E ceva nativ.
trebuie neapărat să fie metusalemică în cuvinte, în strofe. Și nici măcar în rime. Rima de
cele mai multe ori mecanizează conceptul. Mecanizează recepția. E ușor să
rimezi „țară” cu „primăvară”, vorba amicului meu, criticul literar Christian
Crăciun. Poezia trebuie să aibă impact. Rafinament. Adâncime. Nu gâdileală de
urechi. Ci zdruncinătură de inimă. Să fie psalmodiată. Da, diferența între
poeziile noastre creștine și psalmi este tocmai aici: ritmul interior pe care-l
transmit.
E nevoie de poezie
creștină pe care atunci când o aude urechea să tresară ca arsă. Poezie nu care
face creierul mai evoluat (cu circumvoluțiuni abundente), ci care face inima să
devină mai bună! Mai umilă! Poezie care mă împinge spre trăiri sufletești, care
mă determină să-L caut (chiar bâjbâind) și să-L găsesc pe Hristos Mântuitorul!
Cred cu tărie că
poezia creștină trebuie să fie cerebrală, bogată în sensuri filosofice, cu
metafore devastatoare, cu muzicalitate vibrantă. Și pentru asta nu trebuie să fii neapărat școlit
de Baudelaire. Dar înainte de-a lua tocul și hârtia trebuie să faci câteva
găuri cu genunchii în dușumeaua de lângă pat. În rugăciune…
Când am plecat de la
Evanghelizare – încântat că Dumnezeu „lucrase în chip minunat”, dar cu nasul
încă „roșit” de la pumnul recitatoarei – la întoarcerea pe drum, în mașină, îmi
suna mereu în cap (genialul) Eminescu: „E ușor a scrie versuri, când nimic nu
ai a spune / înșirând cuvinte goale, ce din coadă au să sune…” Nu, nu e
verset biblic, dar sună la fel de profund! Cine are urechi de auzit, să audă…
Nu îmi (ne) rămâne
decât să mă rog (să ne rugăm) ca Arghezi „Trimite, Doamne, semnul depărtării /
Din când în când, cate un pui de înger”… România are nevoie de poeți creștini! Sunt printre noi. Dar ca și îngerii din ceruri trebuie ca Dumnezeu să-i facă vizibili!
Nicolae.Geantă