Mică poveste din Chicago… – de Nicolae.Geantă

E de 42 de ani în USA. Pedalează bicicleta medicală și bea cafea de la Starbucks. Și deapănă amintiri. La -17 grade Celsius. În plin vortex polar. Eu stau pe fotoliu și îl ascult liniștit. Ca în copilărie pe bunicu’… Mă uimește pățăniile de viață ale unui bătrân care se străduie să prindă Cerul.

“Eram 9 copii la părinți. Și aveam 2 camere. Într-una era biserica. Tata a fost primul pocăit din sat.  Stăteam pe lavițe. Aglomerație. Vreo 16 inși. Am urât biserica pe când eram copil, Nicule. Veneau misionarii noaptea la 1 sau 2. Strigau la noi la ușă. Când intrau în casă mama ne și scula de pe cuptor, ca să doarmă frații. Iar noi fugeam în grajd. Era frig. Frig. Dar dormeam și acolo că eram prunci”. Trage aer in piept. Iar ochii parcă sunt triști. “Domn’e, și când tăia mama o găină, frații ăștia mâncau ca lăcustele! Nu ne lăsa nimic, Nicule. Noi 9 inși mâncam doar capul, gâtlejul și ghearele. Și ei… tot!”

Chiar, ați auzit sintagma: “Ce rămâne mâncăm noi?”. Sau povești ale unor frați care în copilărie se culcau nemâncați, privind pe gaura cheii cum “frații slujitori” le înfulecam bruma de bucate?


Am întâlnit și eu câte unii. Fantastic de tupeiști. Nerușinați. Neobrăzați. Cu ifose de popă de țară. “Slujitori” ce cred că li se cuvine… Și cinstea, și ascultarea și… bucatele!

Nu zic să fugiți de ei când îi vedeți. Dar nu vă sacrificați copiii! S-ar putea să-i îndepărtați de Hristos!  

Nicolae.Geantă