Maria Magdalena – de Mihaela Mănescu

Venea pe
drum Maria cu mir de-ngropăciune
Pe Domnul
să-L mai vadă o dată pe pământ.
Cerea în
duh, cu jale, o ultimă minune:
Să
poată-mpinge piatra cea grea de pe mormânt.

Dar iată că
mormântul nu mai avea pecete
Nici piatră
prăvălită, nici gardă de soldați.
Striga
Maria-n lacrimi, cuprinsă de regrete:
– O,
unde-ați pus pe Domnul? Vă rog să-mi arătați…

Deodată,
Grădinarul, sau poate, cine știe,
Un heruvim
din ceruri, un înger luminos,
A stat lângă
Maria vestind cu bucurie
Că moartea-i
biruită de moartea lui Hristos.

– Femeie! Nu
mai plânge… Mormântu-i gol, privește!
Din zori pe
cine cauți? La cine ai venit?
Maria-nfiorată,
șopti în evreiește:
– Rabuni! Tu
ești, oare…? Rabuni! Te-am găsit!

– Marie, nu
mă ține… Căci iată, Sus, în slavă,
M-așteaptă-al
Meu Părinte și-al vostru Tată Sfânt.
Dar M-am
oprit să-ți mângâi credința ta firavă,
Să-mi fii
prima solie din Noul Legământ.
………………
Maria
Magdalena! Ce foc divin, ce doruri
Au
țintuit-o-n suflet, să plângă la mormânt?
Noi auzim și
astăzi întâiele-i ecouri:
“A
înviat Mesia, cum scrie în Cuvânt!”

“Isus e
viu! Osana!” răsună toată zarea.
Și-n cer
și-n iad se strigă: “Hristos a înviat!”
De-auzi tu
Vestea Bună, să nu-i refuzi chemarea;
Răspunde-i
azi și crede că-i Viu cu-adevărat!