Marea dramă a omenirii nu
este nici covidul și nici ciuma. Nu este nici HIV și nici
măcar un război. Toate sunt depășite, ca
intensitate și consecințe, de imensa, fabuloasa, de nepătruns prostie. Oamenii devin, pe zi ce
trece, mai proști.
Nu ne tâmpim pentru că
mâncăm soia sau, dimpotrivă, prea multă carne, ci pentru că am aruncat toată
înțelepciunea omenirii la gunoi apoi i-am dat foc, nu de alta, dar trebuie să
salvăm planeta.
Nu o vom salva. Suntem prea
mulți și, desigur, prea proști; cât timp nu ne putem salva pe noi înșine, cum
am putea avea grijă de biata planetă.
E incredibil cum prostia a
devenit pandemică, reușind să distrugă în câțiva anișori tot ce a clădit și
creat omul mai de preț.
Generația decrețeilor, cea
care a crezut că poate schimba lumea din temelii, cu Dumnezeu alături, va pleca
în curând, lăsând în urma sa un ultim și de neacoperit gol.
Suntem ultimii care am
devorat, ascunși sub plapumă, furând lumină de la o lanternă prăpădită, cărțile
copilăriei.
Cu foi rupte de atâtea
recitiri, știam pe de rost pasaje întregi din ”La Medeleni” și, deși nu era
cazul, replicile lui Scarlett…
Suntem ultimii care am scos
din minți străzi întregi cu strigăte de
”nenea, ne dați mingea” și ”tanti mama lui Arpi, vine Arpi jos?” cu
joaca până noaptea târziu, când acasă ne aștepta fie o scatoalcă, fie o
urecheală, dar, inevitabil, căldura insuportabilă a locuințelor devenite, în
toiul vacanței de vară, adevărate
cuptoare că, de, nu știam nimic de reabilitare..
Plecăm încet și, odată cu
noi, dispare acel ”sărumânaaaaa” aruncat cu putere oricărui cetățean întâlnit
pe scara blocului, cunoscut sau nu. Azi e suficient să arunci un ”bună” din
vârful buzelor țuguiate, cu ochii dați artistic pesta cap, în genul ”ce favoare
îți fac, bro…”
Pleacă în curând generația
ce asculta, alături de părinți, ascunși în colțul bucătăriei, ”Europa liberă”
cu urechea lipită de un radio prăpădit, ce hârâia ca un bolnav tbc ist,
înțelegând, pe cât se putea, că trăia într-un non sens care azi (ce oroare)
începe să pară, de-a dreptul frecventabil.
Am fost copiii deprinși cu
respectul, maturizați înainte de vreme, aruncați în apă fără să știm să înotăm,
că ”doar așa poți răzbi”, auzeam țipând de pe marginea bazinului…
Am fost adolescentele
leșinate de emoție că ne-am pupat la reuniune cu vreun drăguț cu un an mai
mare, sperând în taină la un dans mai lent, feriți eventual de ochii lui
dirigu…
Mi-e tot mai greu să înțeleg
lumea în care trăiesc și pun asta pe seama faptului că azi cartea a devenit un
moft penibil și demn de dispreț.
Că a fi educat și cu un
minim de cărți citite este doar o manifestare a unei slăbiciuni, în mințile
netede ale celor care decid soarta lumii.
Am devenit o adunătură de
bipezi cu ochii țintiți în niște aparate obsedante, care fac dovada statutului
social.
Am devenit niște biete
marionete ale unor indivizi la fel de proști precum cei care, cândva, erau
trecuți în clasa a cincea doar de milă.
Planeta întreagă este
condusă de cei care nici să copieze corect nu erau în stare. Iar noi suntem în top… Și asta pentru că nu ne pasă
de nimic.
Nu ne pasă de mizeria din
jurul nostru pentru că nu ne pasă de mizeria din noi.
Devenim din ce în ce mai
limitați, sfârșind, probabil, prin a emite sunete guturale, așteptând răspunsul
din telefon.
Vom deveni maimuțe ce știu
să tasteze.
Pe măsura ce prostia se
înscăunează, transformăm în bășcălie tot.
Pentru că nu mai citim, ne
lăsăm influențați de indivizi fundamental idioți, dar care știu să mintă și să
fie vocali, să ne promită ultimul telefon sau cea mai bună variantă de laptop.
Am ajuns mult mai jos decât
votanții pentru o găleată de plastic și pentru asta nu e Europa de vină.
Ne batem joc de țara asta zi
de zi, de trecut și de oamenii care au murit ca noi să putem să ne îndopăm cu
pizza și Coca Cola.
Viața se reduce la cât
mâncăm, ce mașină cumpărăm, în ce zonă a globului ne pozăm pentru a muri de
invidie vecinul de la parter.
Vom pleca și odată cu noi va
pleca generația care asculta Pink Floyd și Led Zeppelin, dar dădea iama și la
filarmonică și operă, îmbrăcați la patru ace, cu muieri ce arătau și se
comportau ca niște doamne, cu bărbați cel puțin încălțați corect.
ultimele bastioane ale simplității și
firescului.
Lăsăm lumea pe mâna celor
care au, totuși, un scop comun.
Viața fără Dumnezeu.