de Traian Dorz
Mi-ai cântat cu glas de lacrimi, leganându-ma alene, alinându-mi cu-al tau cântec lacrima ivita-n gene.
Si mi-ai plâns înfiorata cântecele duiosiei,
de-ai trezit în al meu suflet, cald, fiorul armoniei.
Mi-ai citit în ceasuri sfinte din Cazanii si Scriptura,
a lui Dumnezeu iubire ele-n inima-mi crescura.
În singuratatea serii, luminat de raza lunii,
m-ai facut sa simt puterea si odihna rugaciunii.
De durerea altor inimi te-am vazut plângând pe tine
si de-atuncea port durerea altora si eu în mine.
Pentru adevar întruna te-am vazut fara de teama
si de-atunci stiu c-adevarul e curaj si lupta, mama.
…A trecut în urma vremea si-ntr-o toamna grea, târzie,
m-a rapit de lânga tine lumea larga si pustie.
Ai varsat atunci, amare, mii de lacrimi în naframa
si cu inima zdrobita m-ai pierdut în zare, mama.
Mult umblai de-atunci prin lume, multe ochii mei vazura,
multe soapte ma chemara, multe vânturi ma batura,
dar, din mii de lucruri scumpe de fiinte si de nume,
tu-mi ramâi mereu fiinta cea mai mult iubita-n lume.
…Astazi tot strain si singur, si departe sunt de casa,
dar sunt fericit, maicuta, c-azi si tu esti credincioasa.
Si ca stiu c-odata-n ceruri, unde nu mai sunt suspine,
fericit voi fi-mpreuna, printre cei iubiti, cu tine.
Dumnezeu să-ti daruiască, scumpă mamă, mângâiere,
mâna Lui să-ti steargă ochii de-orice lacrimi de durere.
Să-ţi văd chipul totdeauna luminat de bucurie,
cea mai fericită mamă, Doamne, mama mea sa fie!