Ieri seară, în cadrul
unei întâlniri speciale, organizate de Ziua Națională a României de către
Biserica Profides din București, am avut o dezbatere foarte interesantă cu
domnul senator Titul Corlățean și pastorul Toni Berbece. După finalul
evenimentului am primit zeci de mesaje și de încurajări. Ba chiar mai mult,
tinerii Bisericii Profides s-au rugat pentru mine! (Pentru sănătatea mea).
Băieții nu s-au rugat formal, ci cu foc! Târziu, spre ora 22 am plecat dela RomExpo
București. Singur în mașină, am început deodată să mă rog strigând:
„Doamneeeee, mă laud că sunt român!”
Și, dintr-o dată
mi-am adus aminte de George Enescu și o declarație formidabilă a sa. Pe când
era copil, a trebuit să plece la Viena să studieze. „Mamă, pot să le spun acolo
că sunt român?”, a întrebat micul Jurjac. „Sigur, de ce să nu le spui?”. „Mă
gândeam să nu creadă că… mă laud!”
Da, la începutul
secolului XX, când România abia își căpătase Independența, a fi român era o
mândrie! O laudă bună. Micul Enescu știa destul de bine asta. Pentru el nu
conta unde ești, ci cine ești! La începutul secolului XXI, în zilele noastre,
din ce în ce mai mulți români își ascund identitatea. Se rușinează cu ea. O blesteamă. O înjură obsesiv. Dar orice ar face tot ei rămân! Inima nu le va
pompa în vene alt sânge!
A te lăuda cu
patria ta, cu etnia ta, cu neamul căruia îi aparții, e o laudă la adresa lui
Dumnezeu. El a ales unde și ce să te naști. Și Dumnezeu NU face greșeli niciodată!
A te rușina de
patria ta, de neamul tău, de națiunea unde-ai văzut lumina pe lume nu-ți
îmbolnăvește numai o parte a sufletului. Ci tot sufletul!
Sunt mândru că
sunt român! Și pentru asta nu trebuie să îmi cer niciodată scuze!
Nicolae.Geantă