Patru lumănări ardeau pe masă. Era aşa de linişte, încât se putea auzi ce “vorbesc”. Prima lumânare suspină: “Eu mă numesc pacea, dar oamenii nu mă doresc!”, iar lumina ei se stinse în următoarea clipă. Cea de a doua lumânare spuse: “Eu mă numesc credinţa, dar oamenii nu mai doresc să ştie nimic despre Dumnezeu”. O adiere de vânt stinse şi lumina acesteia. A treia lumânare spuse tristă: “Eu mă numesc dragostea, dar oamenii se gândesc doar la ei însişi şi nu la alţii”. O ultimă licărire şi se stinse şi aceasta. Un copil veni în cameră şi văzu lumânările stinse şi începu să plângă.
“Nu-ţi fie frică”, spuse cea de a patra lumânare. “Eu mă numesc nădejdea, şi atât timp cât ard, putem aprinde din nou lumânârile: dragostea, credinţa şi pacea!”
Ce ilustratie adevarata! Cine i-si pierde nadejdea, a pierdut tot :(. De aceea se si sinucid atatia oamenii…nu mai vad nici o nadejde de schimbare a situatiei…Dar ce bine ca Domnul ne-a zis sa nu ne pierdem Nadejdea! E o porunca! :)…si ce buna pentru noi!
Cri.
Azi seara la Adunare am ajuns in 1 Corinteni 13 si spunea un frate ca "fara Credinta nu poti avea Nadejde si fara Nadejde nu poti avea Dragoste!"…sunt un lant legat strans impreuna! 🙂