 |
| Luigi Miţoi – Biserica Logos Ploieşti |
Dacă vrei să înveţi luptă, urmăreşte-l atent pe Luigi Miţoi. Nu luptă cu succes în K1, nu mai practică demult boxul, şi nu e nici măcar antrenor de greco-romane. Însă, acest prodigios păstor, e torenţial prezent, e mereu angajat într-o virilă ofensivă: spirituală, morală, intelectuală… Se luptă cu răul nativ, cu secularismul, cu starea de apatie a bisericii, cu gladiatorii maleficului. Dă cu ei de podea, îi răpune.
Ca mulţi dintre valorile mioritice, pastorul Miţoi s-a născut undeva la ţară, într-un loc neînsemnat, mic, în Giurgiu. „Oamenii mari se nasc la case mici”, spune Nicolae Iorga. Lucrul ăsta L-a confirmat chiar Hristos Isus. Abandonat de ambii părinţi de la 6 ani, a copilărit lângă bunici. Simplii şi smeriţi, bătrânii s-au străduit să acopere golurile din viaţa copilului ce simţea nevoie de protecţie, de ajutor, de-o mână caldă, într-o junglă umană în care numai prădătorii o duc bine. La 16 ani, viaţa de dur l-a împins spre o lume a boxului. A crezut că boxul e modalitatea de luptă prin care oamenii pot să învingă, să devină celebrii. S-a antrenat cu maximă seriozitate, crezând că va birui lumea. Dar, cinci ani mai târziu, Dumnezeu l-a atins pe coarda sensibilă. Prăbuşit, falimentar, a înţeles că puterea şi succesul nu stau în lupta cu… oamenii. Şi a trecut în apărarea, în instruirea lor.
Predicator renumit, pastorul Betaniei din Chicago, e tipul de om care atunci când citeşte ansambluri scripturale face hermeneutică de succes. Alert, citadin, de o politeţe sportivă neafectată, fără fasoane retorice, fără cultul gesticulaţiei statuare, Luigi Miţoi are agilitatea imprevizibilă a soldatului cristic: atacă în timp ce se apără. Faţă de alţii ce se îndeletnicesc cu teologia, e un (fel de) boxer între legume. Fără abuz de sobrietate, în demonstraţiile sale, taie ades „maioneza catehismului”, pentru a ne ajuta să găsim „normalul”, graţia divină. Nimbul angelic al fratelui Luigi, afabilitatea lui incantorie, e presărată cu reflecţii subtile şi de tot felul de aluzii sapienţale. Instrumentarul său include imediatul, dând la o parte „crasa banalitate” a vieţii şi înlocuind-o cu intimitatea supremă a spiritului.
Preferă să fie coleric, decât plicticos. De fapt, nu ştie să ajungă la rutină. Oratoria lui nu poate fi decât seducătoare. Mărunt şi aţos, mobil şi rapid, elegant şi tonifiant, când predică, Luigi Miţoi nu pierde niciodată contactul cu solul: construieşte logic (aici), sunete celeste. E pe înţelesul tuturor. Judecata sa este senină. Şi asta, în ciuda copilăriei agitate, marcate de lipsuri, de comunism, de nesiguranţă.
Pastorul Miţoi tratează ideile ca pe vietăţi: le înfruntă curajos sau le invocă tandru. La el, dogmele religioase nu sunt un schematism steril, ci adevăruri eliberatoare. Învaţă auditoriul cum să preţuiască prietenii şi cum să-şi salute vrăjmaşii, cum să-şi ajute potrivnicii şi cum să tacă un nevinovat, cum se menţine o juruinţă, cum se primeşte o înfrângere. Dar şi cum se trece sub tăcere o victorie. Iar ideile, împreună, toate, converg spre o singură ţintă: cerul lui Isus Hristos. Adică, acasă pentru creştini…
Predicatorul Miţoi atrage totdeauna atenţia prin mintea sa clară. Este capabil să prezinte argumente cu o precizie militărească. Şi, să conducă la concluzii a căror logică este zdrobitoare. E analitic, pragmatic, serios, chibzuit. Are o intensitate care se construieşte continuu. Are predici bine gândite, muncite. Se simte bine atunci când apelează la o bază de date foarte solidă. E-o enciclopedie ambulantă. Face parte din tipul „prezentatorilor albaştrii” – cum l-ar numi Ron Hoff. E raţional, e intelectualizat. Dar şi creativ, instinctiv. Spre finalul mesajelor, începe să se schimbe, partea dură se îmblânzeşte. Provoacă lacrimile. Lacrimi ce aduc deciziile schimbării, pocăinţei.
 |
| Luigi Miţoi & Nicolae Geantă |
Îmi place omul Luigi Miţoi. Am avut ocazia să comunicăm. Pot să spun că alături de el, ai un sentiment de siguranţă: morală, intelectuală… Are darul de-a aduce cu sine o garanţie de civilizaţie sfântă. Îmi place pentru că e tot timpul necontaminat de frazeologie bisericească (limbaj liturgic, limbă de lemn), de aplomb carnavalesc, de suficienţă. Nu s-a lăsat sedus de nici un partizanat. A rămas „imperturbabil fără placiditate, tonifiant fără exaltare” – cum l-ar numi Andrei Pleşu. E mereu la locul lui, şi totuşi nu-i mereu în acelaşi loc.
M-a cucerit fratele Luigi Miţoi. Prin fineţea sa analitică, prin delicateţe, prin dedicarea în slujba de păstor, ca slujitor al Regelui Isus, un inimitabil care ia lucrurile în serios. În preajma sa nu e îngăduită superficialitatea. Nici improvizaţiile. Nici eschivările. Nici falsul. Dar, nici luptele pierdute!
Închei, citându-l: „Fiecare din noi suntem implicaţi în meciul vieţii, care se joacă pe stadioanele lumii, zi de zi. Fluierul final va pecetlui pentru totdeauna victoria sau înfrângerea fiecăruia. Depinde de antrenor. Alege-L pe Isus Hristos”. Luigi Miţoi l-a ales. Şi, a ajuns din ringul de box, în tranşele bisericii. Acolo, orice lumânare aprinsă de el, face explozie!