Aşa vorbeşte Domnul, “Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui, ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că mă cunoaşte, că ştie că eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere eu, zice Domnul” (Ieremia 9:23-24)
Într-una din zile, întins pe patul unei camere de gardă în spital cu perfuziile în vene, mi-a crescut barometrul durerii, ascultând declaraţia vecinului de suferinţă din patul limitrof: “Doamna doctor, am 69 de ani doamnă, da io am fost ăl mai mare sculier-matriţer dîn uzină. N-a avut fabrica un meseriaş aşa…, venea şi directorul să-i ascut cuţitele dă la maşina dă tocat… Am fost mare meseriaş doamnă, mare de tot…”. Declaraţia plină de narcisism a unui bătrân cu dureri de pântecăraie, la urgenţele policlinicii, unde durerea nu ţine bariere etnice şi sociale, nu m-a amuzat cum ar fi fost probabil cazul, ci m-a pus adânc pe cugetat: “cât de mult ne place să ne lăudăm noi”, şi nu alţii…
De la intelectualul care a scris mai multe cărţi decât a citit, şi până la neica pierde-vară al satului, toţi oamenii se laudă. Unul a fost “tare” în armată, altul la CAP, altul la Canal, altul în discotecă. Unul în puşcărie, altul pe litoral, unul în Germania, altul la şcoală, unul la partid, altul la bătaie, unul la “vrăjit” femei, altul la ros pahare în cârciumi… Waw, ce popor de VIP-uri suntem! Politicienii se laudă cu programele, preoţii cu tradiţia, bogătaşii cu conturile, picii din faţa blocului cu mobilele (cu touch-screen, dar fără credit), primarii cu intelighenţia salvatoare a ‘mnealor, salahorii cu mistria… Vorba bunicii: “laudă-te gură, că d’aia-ţi dau de toate!”, sau: “să se laude şi nea Ion, că şi el e om!”.
Talk-show-urile, ziarele, microbuzele, şcolile, cârciumile, bisericile sunt pline de lăudători. Autolăudători, căci atunci când e vorba de alţii sunt critici. Fiindcă, ce e mai uşor să faci: să-i lauzi sau să-i judeci? Până şi tu dacă erai în locul lu’ Messi ai fi dat golul ăla…
Ne place să ne lăudăm , să ne mândrim, să ieşim în evidenţă. Să ne autoapreciem, să ne ridicăm în slăvi… (De ce? Pentru că suntem egoişti. Din fire… Din copilărie). Numai că laudele de sine sunt un mare ZERO. Sunt nimic. Într-o zi, toate se vor duce: banii, titlurile, meseria, sănătatea, casa…, NU ne vor face cunoscuţi Lui Dumnezeu. Maşina mea, şcolile mele, prieteniile, forţa, look-ul…, toate acete “nebunii”, nu ne vor putea ajuta cu nimic. În ziua aceea puterea mea sau a dumneata nu va mai fi tărie. Ci, aşa cum scrie şi pe Menora vom înţelege că viaţa nu se derulează “nici prin putere, nici prin tărie” ci prin voia Domnului. Atunci, autolaudele se vor sfârşi brusc, singurul Evaluator râmânând Creatorul. Iar laudele mele sau ale dumneata pot fi “lemne de foc!”