Lângă crucea răsturnată
dintr-un sat,
am văzut un Om odată
stând cu Fața- n mîini lăsată
și cu fruntea întristată
și plângea de parcă toată
lumea s-a-necat.
M- am oprit atunci din cale
lîngă El
lacrimile- I curgeau vale,
printre degete în poale
îți venea să- I plîngi de jale,
Călător sărman pe cale
Singurel.
Cînd I- am zis să nu mai plîngă,
m- a privit duios,
a pus fruntea- n mîna stîngă
și-a-cercat din ochi să strîngă,
ca și cum ar vrea să frîngă
lacrima ce curgea lîngă
cruce jos.
Ochii Lui ca ceru- albastru
de senini,
povesteau de- un greu dezastru
ce-a-ndurat acest Sihastru
pogorît din ceru- albastru
sub o umbră de jugastru,
prin străini.
Fața-I era albă toată,
ca de crini,
dar albeața ei curată,
sîngele- o brăzdase toată
și- a Lui frunte- nsîngerată
Îi era încununată
numa-n spini.
Iar în palme și- n picioare,
răni de cui …
O, – atunci plin de mirare
mi- am adus aminte Care
e străinul din cărare,
– cînd mă- ntorc, O, Doamne Mare,
nu- L văzui.
Au trecut de- atunci la vale
anii grei,
crinii și- au cernut petale
peste locul cel de jale,
și n- au fost pe- aceea cale,
pe la crucea cea din vale
pașii mei.
Dar trecînd mereu prin sate
și prin lunci,
cînd văd crucile uitate
ani și ani stînd răsturnate,
mie- mi pare că pe toate
stă Isus, plîngînd în coate
multa lumii răutate
ca atunci …