Jurnal din școala primară Accerer – de Nicolae Geantă

Undeva la sud de Moroto, printre “bushlands”-urile savanei semideșertice, te întâmpină un gard de plasă străjuit cu sârmă ghimpată, și o poartă mare de fier. Plus un gardian care are biroul sub un copac fără frunze! Când ne vede deschide generos, cu gura mare ca limbile de ceas la ora zece și zece. Apoi intrăm într-o curte plină de laterit (cum ce e?; sol de savană) roșu, peste care sunt așternuți centimetrii de praf. Verdeață? O fi fost în jurasic. Acum e doar ceva aloe. Ori tabla de pe unele clădiri. Curtea e uriașă. Mii de metrii pătrați. Are mai multe clădiri, 5 sau 6, din care vreo două la distanță de peste 100 m. Pe afară dau bine, dar înăuntru… Nu, nu e unitate militară, nici vreun azil de bătrâni. Ci o… școală! O școală de karamajongo unde învață 842 de copii! Înaintea clădirii în care este cancelaria și secretariatul sunt doi recipienți negrii, mari, probabil 2-3 tone, care ar trebui să conțină apă. Cu robineții ruginiți. De așteptare. 

Am intrat direct din praf în secretariat unde o tânără ne-a zâmbit larg și ne-a urat “Welcome”. Office-ul duduii nu are mai mult de 3×3 m, pereții sunt scorojiți, de parcă ar fi casa lui Jartilă care a murit acum 40 de ani! Peste găuri și nezugrăveală sunt niște postere mari scrise de mână. Orarul, profesorii, anumite reguli. Măsuță ei înghesuită cu hârtii și cartoane colorate e de maxim 80 cm. Din lemn ponosit. Probabil zvârlită de vreo firmă. E drept, clădirea e din cărămidă, tencuită, pe afară chiar vopsită curat, galben cu maron. Office-ul directorului e la fel de restrâns. La biroul mult mai generos, stă profesorul Elanyu Josef, “prezidentul” Acherer Primary School, îmbrăcat într-o cămașă roșu țipător presărată cu frunze galbene, negre și albe. Are un laptop dar nu cred că școala are curent. N-am văzut niciun fir, nicio priză. Pe birou o față de masă în pătrățele galben-albastre, mai ascunde de ponoseala lemnului. Are un raft ticsit de cărți noi, și ele și raftul, și un șifonier vechi de parcă ar fi o mobilier țărănesc din secolul 19. Mă poftește pe un scaun, lângă neușa ce vine din secretariat. Adică ușa care lipsește. Lângă mine e un maldăr uriaș de cartoane galbene, scrise de mână, probabil ceva material didactic. Suporturi de curs. Pe peretele din fața mea este un banner cu nu știu ce firmă, iar în colțul biroului niște lăzi de carton cu tot felul de acte! În spatele domnului director este un avizier cu baza de date a școlii, și în spatele meu altul cu… formule! Pe peretele dinspre est este poza președintelui Ugandei. Încadrată între două nefereste. De fapt spațiile de ferestre sunt, grătare din fier sunt, dar geamurile lipsesc. Nu doar la directorat! Ci în toate clasele de curs!

Directorul Joseph ne spune că acum are în școală peste 800 de copii. Unii sunt înghesuiți câte 100 sau mai mult în clasă. Marian Volintiru a numărat o clasă de copii mai mici unde în bănci ar fi fost 250! 12 bănci, 3 rânduri, câte 7 în bancă. Unii dintre copii sunt desculți – cei mai mulți, alții au sandale. Dar tricourile sunt în toate culorile. Prăfuite! În Karamouja fiind polul sărăciei. Și al aidității ugandeze. Vreau să vă mai spun că în Uganda, în orașe, sau în zonele mai civilizate, toți elevii, de școală primară, generală, liceu și chiar și studenții au uniformă obligatorie! Nu ai uniformă nu te duci la școală. Nu cred că vreunul dintre ei ar avea două rânduri de cămăși, sarafane, fuste, sau pantaloni. Și totuși niciun comitet de părinți nu vociferează!

Uganda avea în 2018 cca 47,8 % populație sub 15 ani. Adică vreo 20 milioane. O Românie. Dacă îi alăturăm și pe cei 29 % tineri sub 30 de ani, constatăm că azi Uganda ar avea vreo 35-40 de milioane de tineri! Adică forță de muncă! Două Românii! Educația în Uganda este gratuită. Învățământul este plătit de stat. Dar mâncarea la școală – copiii de aici stau de la 8 la 16-17, uneori și sâmbăta, ori rechizitele trebuie plătite. Prin urmare, cine nu are bani să plătească mâncarea nu merge la școală. Și gândiți-vă că sunt femei care au 6-7 copii! Deci nu e de mirare de ce mulți nu ajung pe la cursuri!

În Uganda, mi-a spus Ivan T., partenerul nostru local de misiune (FAMU Organisation), mi-a spus că există școli guvernamentale și școli private. “Nicu, școlile guvernamentale se spune ca sunt gratuite, dar aproape că nu este așa, deoarece trebuie cumpărată mâncarea (posho și fasole; posho e un fel de faină din mei), și unele taxe ale Aspciației de Părinți și Profesori (PTA), plus alte taxe mici. Și astfel, mulți părinți nu își permit”. Mai ales în Karamoja. De exemplu, Școala Primară din Accerer  este guvernamentală, dar pentru un copil se plătește cca 95.000 șilingi ugandezi pe an (1€=4150-4300 șilingi), pentru hrană și vreo 200.000 șilingi pentru rechizite (adică undeva peste 70 dolari) pe terme. Totuși, școlile guvernamentale au cele mai slabe performanțe deoarece profesorii sunt extrem de prost plătiți și prin urmare a apărut corupția! Oare politicienii ugandezi s-au școlit prin România? Că si ei tratează școala cu dispreț…

Copiii din Karamuja, de la școala pe care am vizitat-o, nu aveau ghiozdanele burdușite, dar am văzut în orașe copii care cărau ghiozdane mai mari decât ei. Și niciun părinte nu protestează că i se strâmbă coloana piciului! A trebuit să vin în sălbăticia Ugandei să înțeleg că pe la noi, unii dintre profesori și părinți ne-au umplut de ifose sistemul educațional, și ne-au transformat copiii in legume cu iPad-uri!

Din cancelarie am intrat într-o sală de clasă. Învățătorul, un băiat de vreo 30 de ani a scris pe tablă ceva. În engleză. De câțiva ani educația școlară ugandeză se face obligatoriu în limba engleză. “Eta, gi”, “Eta, giiii”, strigau elevii în cor. Când ne-au văzut cu domnul director s-au oprit. Mai mici și mai mari, fete și băieți, cca 70-80 în acea clasă, probabil erau ceva clasa I-a. Aici elevii din clasa I nu trebuie neapărat să aibă 6 sau 7 ani, ci pot veni și la 11-12 ani prima dată la școală. Pereții scorojiți, băncuțele, niște vechituri lungi, pentru 4-5 persoane. (În altă clasă era înghesuiți ca în trenurile indiene). Neferestrele și neușa și aici prezente. De asemeni aveau și netavan! Adică din bancă vedeai direct tabla de pe acoperiș! Pusă pe niste scânduri extrem de rare! Prin grătarele neferestrei bate alizeului. De sus vine insolația de savană. Și copiii… Dogoare și duhoare! Așa învață karamajongo junior! Probabil cum învățau străbunicii noștri imediat după Reforma lui Cuza! Îmi venea să urlu! Noi, occidentalii aruncăm un-doi totul la rubbish/gunoi și ei sărăcuții stau desculți pe ciment, în plin Alizeu, flămânzi, fără nicio speranță pentru mai bine. Eheee heee, cum te va bate într-o zi Dumnezeu, Occidentule! De fapt ne auto-pedepsim de ani buni deja! Dar avem cataractă!

După ce a vorbit foarte puțin Marian m-a prezentat și directorul mi-a prezentat copiilor, iar domnul Josef mi-a oferit cuvântul. Ce sa le spui unor copii flămânzi și desculți, cu ochii cât cepele, care erau mai mult cu ochii la trolerul meu decât la director? Le-am vorbit ca în primul rând cel care face schimbarea fundamentală în viața oricărui om este Hristos! Iar în al doilea rând școala. Le-am spus că sunt Muzungu (om alb), dar că vin dintr-o țară care a fost și ea tot săracă. Și că, în copilărie am fost tot copil sărac. Dar că am învățat și am luptat să ies din greutăți. Iar cu ajutorul lui Hristos am ajuns sus. Mai sus decât credeam vreodată. Erau mirați. Apoi le-am povestit despre Steve Jobs, omul care a plecat de jos, dintr-un abandonat a reușit să revoluționeze lumea odată cu inventarea IPhone-ului. “Dacă alții au reușit, și voi puteți reuși! Poate n7 lucruri care vor schimba lumea. Dar învățând și muncind puteți măcar să schimbați viața familiei voastre!” După ce le-am vorbit câteva minute le-am împărțit tricouri, ceva papetărie și jucării.

A doua sala pe care am vizitat-o era ticsită de prunci. Puțin întunecată, doar ochii și dinții sclipeau. 250 de copii destul de mici erau coordonați de o învățătoare – cu o rochie albastru aprins, care era cu copilul la piept chiar la catedră. Îi dădea să sugă piept chiar în fața elevilor! Sincer, eu nu găsesc în asta o rușine. Alăptatului este ceva firesc, face parte din normalitate.

A treia sală era cu băieți mai mari, poate în jur de 11-12 ani. Mulți dintre ei purtau tricouri albastre, ale unor echipe consacrate din Europa. Da, micii ugandezi joacă fotbal cum jucam noi decrețeii in copilărie. De aceea dintre noi a ieșit “generația de aur” a României. Micii ugandezi visează ca intr-o zi sa joace in Europa. Odată cu asta au scăpat pentru totdeauna de sărăcie. Un domn profesor ne-a spus că notarea nu e nici cu calificative, nici cu note. E o evaluare pe mai multe trepte. Nu știu sa va explic pentru ca nici profesorul n-a știut sa îmi explice! După ce le-am împărțit tricouri băieții ne-au aplaudat ca la stadion.

Am oferit un cadou unei doamne profesoare. O preț-chilipir de pantaloni de dama noi nouți. S-a uitat tristă la ei; femeile karamajongo nu poartă pantaloni. I-am dat o fustă. I-am luat pantalonii. Nu știu dacă vreodată va avea ocazia să mai poarte așa ceva. Dar nu trebuia să ii stric încredințarea. Însă în ochii ei se vedea că și i-ar fi dorit. Chiar așa: de ce ne dorim așa de mult lucrurile care ne sunt interzise? Doamnei secretare i-a picat de asemeni niște pantaloni de damă, de firmă (oferiți de o tânara generoasă din București). Dânsa nu i-a refuzat. Poate era din alt trib. Sau poate era deja într-o familie mai emancipată…

Am lăsat pâinea să o împartă directorul. Copiii mai rămâneau in școală încă ceva ore bune deșii trecuse de prânz. Din nefericire nu am avut cadouri pentru toate clasele. Așa se întâmplă mereu aici: nu poți ajuta pe toți! Unii mai pierd. Ca și în viață: nu toți oamenii înregistrează numai victorii.

Cănd am mers la microbuz am tresărit dintr-o dată: Kayemba, șoferul nostru care a trecut de la catolici la islam (dar nu a putut sa ne argumenteze de ce), aproape ca mi-a distrus trolerul prin curtea școlii. A trebuit sa staul jumătate de oră să-l spăl. Mă gândeam că tot așa facem și noi. Ne tărâm prin praful lumii cãnd am putea foarte simplu să îl lăsam pe Dumnezeu să ne care în brațe!

Când am ieșit din curtea școlii Marian Volintiru mi-a spus că un pastor karamajongo i-a zis odată că bătrânii din Karamoja, de frica să nu le plece tinerii și-n sat, au îngropat într-o zi un pix și un caiet. De ce? Un blestem ca nimeni să nu învețe carte niciodată! De aceea unii și azi sunt reticenți la  arte! Alții însă au reușit să facă pasul spre bine. Și au demonstrat tuturor că teama bătrânilor de școală este doar superstiție!

Nicolae.Geantă

Kampala