Jurnal de la Tailoring School Kampala – de Nicolae.Geantă

Se spune că lucrurile frumoase se sfârșesc repede. Oare
de ce?

Luni ne-am trezit înainte de 7 fix. E ultima zi de
misiune în Uganda. Apoi vom pleca fiecare la casa lui. Marian în Vancouver, eu
în Prahova și Ivan prin estul Kampalei. Așa e și biserica. Răspândită. Universală.
Am părăsit resortul Elissa din Kira (un fel de Buftea a Kampalei) pe la 8 fix. Fără
să luăm breakfast-ul. Oferta lor era oricum extrem de subțirică. Apoi, odată
porniți pe drumurile Kampalei ar fi trebuit să mergem cu punga sub nas.

Periferia capitalei e ticsită la prima oră a dimineții.
Degeaba scriu unii pe Internet că în Kampala locuiesc vreo 1,8 milioane de
persoane. Sunt mai mult ca sigur că depășesc 3 milioane. Mai ales că mulți
dintre ei nici acte nu au măcar. Numai boda-boda (motocicletele) se zice că ar
fi 3 milioane! Poate că e exagerat, dar când ești la fața locului nu mai cauți
argumente numerice. Vezi live. Oamenii vin din toată țara în Kampala. Ba chiar
din Tanzania sau Rwanda. Căci în capitala Ugandei mai găsești ceva de lucru, mai
faci o afacere… Deci ai o viață mai bună.

Boda-bodiștii mă uimesc din nou. Deși i-am tot văzut cvasicontinuu
de vreo 10 zile, tot mă șochează încărcăturile pe care le deplasează. Unul căra
o juma’ de
căruță de trestie de zahăr, altul un frigider. Și unul vreo 200 kg de banane!
Un altul ducea trei prunci la școală, o femeie e în spatele soțului ei cu un braț
mare de verdeață (i-am spus lui Marian Volintiru că e leuștean). M-a școcat
faptul că o tânără avea în brațe un baby, învelit cu o păturică! Iar alta ținea
între ea și conducătorul „mobrei” un prunc de cca 1 an! E inimaginabil ce
activități se fac în Uganda cu motocicletele. Am văzut pe cineva care scăra o
jumate de metru cub de scândură!

La ora 8,30 dimineața Kampala e plină și de tîrgoveți. Nu
cred că am vazut „biznismeni” ca aici niciunde. Nici măcar în Aksaray-ul Istanbulului
turcesc. Se vinde orice, se cumpără orice. De la ace până la camioane. În orice
ungher comun cu strada e un talcioc. Care vinde aici ce a cumpărat mai în față
la doi metri. 1000 de șilingi ugandezi dacă le iese e… parfum (adică vreo 25
de eurocenți/produs).

A plouat ceva matinal, așa că prin yardangurile (gropile)
străzilor sunt băltoci ca în Delta Dunării. Groapă lângă groapă. Cu apă roșie.
Așa că nu se reflectă în ele Cerul. Doar pulberile de laterit în suspensii.
Kayemba, șoferul nostru musulman, merge lent. Chiar lent. Chiar dacă ne grăbim.
În vacarmul ugandez nu se poate merge altfel. Trebuie să ai maximă atenție. Aici
nu există semafoare în intersecții. Nici sensuri giratorii. Nu-s semne de
circulație pe străzi, iar poliție decât foarte rar. Totul e la mica înțelegere.
Un șofat de „care pe care”. Totul se apreciază din pedală și ochi. Și totuși,
într-o intersecție ne bușește un boda-bodist. Care se uită puțin la șpoiler dacă
a făcut „damage”, apoi trece mai departe ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Căci,
în Kampala zgârieturile nu-s accidente. Fac parte din condus.

Am trecut mai întâi pe la Bancă. Apoi pe la un dealer de boda-boda.
Ivan va avea o motocicletă pentru deplasările în interesul misiunii. Pe la 10
ne-am deplasat într-o mahala. Un bidon-ville african, cu case, ateliere, străzi
înguste și mult gunoi. Ivan numește asta mahala. Eu îi zic magherniță. Aici,
anul trecut FAMU Organisation a deschis o școală de croitorie. Marian Volintiru
a cumpărat 20 de mașini de cusut. Astfel că 21 de fete au urmat un curs de
croitorie. Un fel de școală profesională. Iar azi aveau graduarea!

Când am ajuns la destinație, pe stradă erau tot felul de
ateliere. De reparat orice. Un „parc industrial” dar cu vechituri. Abia am
găsit un loc de parcare. Am coborât direct în… noroi! Când am văzut ce
cochetă era audiența – cu costume și rochii moderne, eu și Marian, care eram îmbrăcați
sport, ne-am schimbat mintenaș garderoba! (În microbuz). Organizatorii – care au
venit îmbrăcați la 4 ace – ne așteptau nerăbdători. 16 din cele 21 de fete care
au fost școlarizate erau îmbrăcate în robe și aveau toca pe cap. Ca la universitate.
Fetele aveau rochii elegante, extensii la păr (aici toate femeile poartă așa
ceva la evenimente), pantofi… Și ochi expresivi. Doar e graduare. Mi s-a
părut că au depus mai mult efort decât liceeni noștrii români care vin la poza
de panou de absolvire îmbrăcați ca drapelul Gabonului! Fără respect față de ei
chiar… Sincer, croitoresele și „prezidentul” s-au organizat mai bine decât
mulți liceeni de-a doișpea de pe la noi!

Conducerea școlii a găsit un spațiu de închiriat în
mahala unde și-a instalat mașinile de cusut. Și, în fața încăperii de maxim 25
mp, pe un drum îngust (2 m) dintre ceva „clădiri” civile și industriale, s-a
amenajat un cort cu o masă cu față albă, și în afara lui s-au pus vreo 40 de
scaune străjuite de câteva cortine: albe, portocalii, verzi (care acopereau
niște pereți megascorojiți). Pe masă s-a pus apă, sucuri. Protocol. Au adus
chiar o boxă și microfon wireless. E drept trebuia să vină și dr. Chris,
ministrul, prietenul nostru. Dar a plecat cu o seară înainte într-o delegație
la Istanbul. Așa-s politicieni. Își shimbă din mers programul! Cel mai ades
obligați de șefi! Dr. Chris a trebuit să înlocuiască președintele țării!

La intrarea în cort, zeci de perechi de ochi ne-au întâmpinat
strălucitori. Mulțumitori. (Oare de ce doar ochii mulțumitori strălucesc? Întreb
numai). Doi muzungu printre o lume de blacks. Întâi a vorbit cineva dela
Primăria de cartier. Speach lung și obositor. Nu se mai oprea. Parcă a făcut
școala cu unii pastori români. După el a vorbit David, prezidentul școlii. S-a
cântat imnul Ugandei, apoi a avut un speach consiliera responsabilă cu
tineretul. Tot din aparatul administrativ. Femeia a vorbit în engleză. Aplauze.
A urmat ownerul (proprietarul) sălii, și vreo 2 femei. După care microfonul a
ajuns la Ivan. Dar nu mai avea baterii! „Să nu mai cumpărați baterii de la
chinezi! Sunt fake-uri!”, le-am spus celor din auditoriu. Ivan, în speach-ul său
(în luganda) le-a spus indigenilor că „sunt singurul pastor pe care l-a văzut
el, care se teme de țânțari!” Râsete. A urmat Marian Volintiru, sponsorul
școlii. Le-a explicat că misiunea sa este săparea de fântâni în Karamoja.
Ajutorarea copiilor, săracilor, școala de croitorie, alimentele, hainele, sunt
de fapt „bonusul” misiunii. I-a felicitat pe toți cei implicați. Și i-a provocat
la muncă în echipă. Și în slujba lui Isus Hristos Domnul.

A urmat la discurs Nicolae Geantă. Adică eu. Le-am predicat
fetelor și părințor, oficialilor, tuturor celor de față, despre croitoreasa Tabita.
N-a fost muceniță, n-a fost la crucea Domnului Isus când a fost răstignit, n-a
făcut nicio minune. Și e numită uceniță! Ca petru și Pavel. În varinată
feminină. Le-am vorbit despre Tabita și acul ei fermecat. Cu ajutorul căruia făcea
slujire printre săraci, caritate, milostenii. Era darnică. Harnică și darnică.
Le-am vorbit și despre Marele Croitor de cariere.  „Cu El de mână veți fi oameni de nota 10!”
Aplauze. Ropote. „Să slujiți necondiționat lui Dumnezeu! Vă veți schimba voi!
Să slujiți cu scumpătate semenilor! Veți schimba Uganda!”, le-am mai zis. „Să mă
împiedic de voi în Cer!” a fost urarea dela final.

După toate discursurile s-au înmânat diplomele de
absolvire. Apoi a urmat ședința foto. Fără aruncare de toci în sus (nici nu
aveau unde). Când fetele veneau să le înmâne diploma Marian Volintiru se plecau
pe genunchi! În semn de mare respect. „Cu noi nu faceți asta. Nici să nu vă
gândiți!”, le-am spus amândoi la unison! „Genunchii nu se pleacă decât înaintea
lui Isus! Doar El merită închinarea!” Toți au răspuns afirmativ. Inclusiv vreo
2-3 fete care erau musulmane! Marian le-a zis că dacă fetele se pleacă pe
genunchi când primesc diploma ne vor obliga și pe noi să le-o oferim tot de pe
genunchi! Au aplaudat. „Le-am stricat riturile bro’!”, mi-a șoptit Marian. „Pentru
Dumnezeu se merită!”

A trebuit să ne grăbim. Am plecat înainte de 12,00. Dar
nu înainte ca Marian să taie un tort mare, alb. L-a făcut bucățele. Pentru tot
publicul asitent. Să nu mă întrebați ce gust avea? Că nu am gustat nicio fărâmă.
Nu de teama vreunui virus, nu că refuz dulciurile, dar în acest context am
preferat să savureze doar ei. Nu au tort în fiecare zi. Ori poate nu au avut
parte de vreunul niciodată! Am urcat în microbuz și m-am schimbat iarăși. „Casual”.
Fetele absolvente au rămas în petrecerea lor, în lumea Kampalei pestrițe. Dar
cu un vis împlinit. Pe viitor ele trebuie să lucreze, să facă bani pentru
salariile lor. Dar și ceva pentru misiune…

Trebuie să vă mărturisesc că aproape fiecare persoană a
venit să facă fotografii cu noi. Aproape fiecare persoană ne-a felicitat! Au
venit să ne strângă mâna, să ne îmbrățișeze! Nu am primit atâtea „hugs” de la
negrii în 55 de ani! Consiliera de la primărie, o doamnă de culoare foarte
aranjată, drăguță și isteață, mi-a mărturisit încântată: „Pastore, mi-a plăcut
foarte mult mesajul tău! Mulțumesc!” Ce feedback! Să fiu felicitat în
mahalalele Kampalei după o minipredică de 7-8 minute! Slăvit să fie Hristos Isus!

Am plecat la Entebbe. Unde am ajuns pe la 14,00. Ne-am
despărțit de Ivan și Kayemba. „A fost o încântare că ai venit în Uganda, Nick!”,
a zis Ivan. „Mă bucur tare mult că ne-am întânit” a mărturisit și Kayembe. Le-am
lăsat din hainele mele. Și eu și Marian. Ca să ne întoarcem mai ușori. I-am dat
sacoul meu lui Kayembe. Imediat l-a îmbrăcat și se plimba admirându-se ca un
monarh. Noi, cei doi albi, am trecut de ușile aeroportului. Ei, cei doi negrii,
au rămas undeva printre soldații înarmați la drop-box. Apoi, triști au demarat
spre Kampala cea colorată. Da, triști într-un oraș vesel. Pentru că atunci când
îți pleacă prietenii „muzungu” pe care nu știi când mai ai ocazia să îi vezi vreodată,
nu poți fi decât cu inima moale ca apa. Și singur între mulți. Mai ales dacă
ești la piele negru…

În aeroport am fost discriminat de două ori. De două doamne
„africans” de la ordine. Eram alb. Și trebuia ai lor să aibă prioritate! În
rest tot personalul din aeroport s-a comportat exemplar. Toaletele se spălau
încontinuu. Vânzătoarele de la duty free ne asaltau cu oferte. La restaurant am
mâncat cel mai mare croissant din viața mea. Cât o franzelă franceză! La 16,30
am urcat în avion. Qatar Airlines nu are întârzieri. Și dacă întârzii tu te
caută ei prin aeroport! Marian a rămas dincolo de „gate”. Avionul lui merge
spre Etiopia. La Adiss-Abeba. Apoi spre Roma-Chicago-Vancouver. Vreo 25 de ore
cu escale cu tot!

M-am înălțat deasupra Lacului Victoria la 17,30. Cinci
ore de zbor până la Doha… De sus am privit Uganda până am intrat în nori. Nu
trecuseră decât câteva minute de când am părăsit Kampala. Și deja îmi era dor
de zarva și culorile ei. O să-mi lipsească Uganda.

Am zis că lucrurile frumoase se sfârșesc repede. Oare de
ce? Ca să nu ne legăm prea mult inima de pământ. Altfel ne-am dezlipi-o de
Ceruri…