Jurnal de Karamoja – de Nicolae.Geantă

Când am plecat în Karamoja nici nu știam ce mă așteaptă. Auzisem că Africa e săracă, știam că estul Ugandei se confruntă cu violențe și sărăcie lucie, dar nu știam că districtul de la granița cu Kenya și Sudanul de Sud e buzunarul de sărăcie numărul unu în Uganda, în Africa și poate pe glob! Dar acum “ochiul meu a văzut!”

Karamoja este o regiune de 27.500 kmp, puțin mai mică decât Belgia, compusă din 8 districte/județe, dar cu o populație de numai 1,4 milioane de locuitori, conform statisticilor ONU din 2022, in ciuda faptului că au cea mai ridicată fertilitate din Uganda, 8 copii/femeie. Se zvonește că aici, acum 20 milioane de ani (cum se joacă unii cu cifrele !), ar fi trăit ugandopitescus, strămoșul omului, conform unei fosile descoperite de biologi. Dar cine îi poate crede? 

Populația, karamajongo, cu oameni înalți și slabi, e de origine nilotică, limba lor de origine fiind nilo-sahariană. Etniile dodoth, ik, jui, tepeth au preocupări pastorale. Deoarece Karamoja este aproape toată o savană. Cu pajiști care astăzi sunt uscate. E semideșert. Deșertificarea a crescut exponențial în ultima vreme, datorită secetei, alizeelor (vânturi calde și uscate ce bat dinspre regiunile înalte etiopiene spre Rift Valley și Karamouja, dar și suprapășunatului excesiv. Cât vezi cu ochii sunt numai ierburi uscate, tufișuri (bushlands), spini, Accacia (de mai multe feluri, chiar și guma arabică), Aloe etc. Solurile, alterite roșiatice, sunt foarte sărace în humus (aici nu putrezește vegetația fiind vară continuă), sunt infertile și aridizate mult în ultimele doua trei decenii. Când am călcat prima dată in savana semiuscată m-au ars picioarele în adidași! Precipitațiile sunt slabe, între 350-800 mm/ an, ploile venind in două sezoane: din Martie in mai și din Septembrie in decembrie. Acum, în Februarie ploile sunt abia sa șteargă praful pe clădiri. Temperaturile sunt ridicate tot anul, e vară continuă. 25-30 grade Celsius. Noi, eu și prietenul Marian Volintiru, am prins 28-30 grade. Și înorat. 

De ce v-am spus aceste detalii? Ca să înțelegeți de ce-n Karamoja e polul sărăciei. Datorită degradării mediului în primul rând! Iar în al doilea rând datorită infrastructurii slabe. Între capitala Kampala (situată la 528 km) și Moroto (capitala regiunii) abia de câțiva ani e o sosea asfaltată (2020). Dar drumurile lungi, chiar și înspre alte orașe (Soroto, Mbale etc) fac imposibilă deplasarea localnicilor pentru a-și comercializa produsele (sorg, mei, trestie de zahăr, animale, piatră etc). În al treilea rând populația din Karamuja e lipsită de educație. Majoritatea localnicilor (75%) sunt lipsiți de școală! Guvernul ajutat de Word Wision și alte programe internaționale abia acum construiește ceva scoli. Fără educație nu exista specializări, deci nici locuri de muncă. Deși am văzut ugandezi lucrând robotic. Mult și greu. 

Apoi mai au ceva karamajongo: sunt mai inadaptabili. Nu prea acceptă politicile guvernamentale. Își conservă cultura. Și pământurile, si resursele naturale. Karamuja, potrivit estimărilor ar fi foarte bogată în resurse. Cercetătorii vorbesc de peste 50 de minerale și pietre prețioase (aur, argint, Titan, cupru, fier, mangan, cobalt, crom, tantalit etc) la care se adaugă minerale radioactive, marmură, beril, calcar, talc, grafit, columbofil, magneții, platină, zirconiu… jumătate din tabelul lui Mendeleev! Plus că, ultimele prospecțiuni ne arată că în Karamoja se gașesc zăcăminte de petrol în zona Moroto-Kadam) nu știu de ce, dar tare mă tem ca de aceea am văzut eu zeci de mașinării chinezești pe aici). Să mai zică cineva că Uganda nume pe drept numita Perla Africii! Bogați, și totuși săraci! Ce ironie… Iar ca ultim punct, al neadaptări aș putea adăuga violenta. După ce s-a prăbușit regimul lui Idi Aman în 1979, soldații au părăsit Garnizoana din Moroto. Băștinașii au pus mâna pe armament și au început violențele sângeroase. Un război cu armata Ugandeză. Fără precedent. Abia după 2005-2006 soldații au putut recupera armele. Și abia din 2010-2011 a revenit pacea. Care este totuși fragilă.

Problema nr. 1 a regiunii Karamoja este insecuritatea alimentară. Moroto și Nakapiripirit au cel mai redus IDU (Indice al Dezvoltării Umane): de 0,183 și 0,194, în contextul în care Uganda are 0, 445, iar Elveția sau Norvegia peste 0,960!

Conform unui studiu demografic al ONU, în Karamoja trăiau înainte de pandemie peste 600.000 de femei între 15-49 de ani. Și așa cum am spus aici fertilitatea are o medie de 8 copii per femeie (în regiunea Amudat chiar 9,8!), fața de Uganda care are 5,4. Majoritatea populației nu are acces la apă (17% nu consuma apă sigură, potabilă). De aceea e nevoie uriașă de fântâni. Numai că o fântână este foarte scump de săpat (8000 dolari americani), deoarece foratul se duce la peste 120 m adâncime! 

Regiunea semiaridă a savanei Karamojei are 61% din populație care trăiește în sărăcie, în subzistență. Am întâlnit mii de copii care probabil nu mănâncă mai mult de odată pe zi, și atunci aproape nimic! Datorită violenței si sărăciei în 1980 a avut loc cea mai ridicată mortalitate din istorie, au murit peste 21% din populație, din care 60% au fost copii! De aceea în Karamoja s-a derulat cel mai mare program al ONU pentru Alimentație! Iar, după Pandemia C19, iar în anii trecuți (1-2 ani) USA a renunțat la ajutorul acordat Ugandei pentru alimente (vreo 50 miliarde de dolari anual), foametea s-a acutizat. Karamoja e dependentă de hrana primită ca ajutor! Zilnic, zeci de camioane cu alimente mișună prin estul Karamojei pentru acordarea de sprijin alimentar. Cu aceasta ocazie așa am ajuns și eu la poalele muntelui vulcanic Moroto (3083 m).

Am ajuns în arealul Moroto duminică după prânz. Din Kampala drumul a fost extrem de greu, cu noapte de cazare în Mbale. 525 km i-a făcut intr-o zi jumătate! (Nu am putut circula noaptea, pentru că din cauza sărăciei puteam fi opriți pe drum de rebeli). Ivan, omul nostru de legatură din Uganda, partener al Aquamission Org condusă de Marian Volintiru, ne-a dus direct într-un sat de karamajongo. În Loputek. Camioneta cu alimente era deja acolo. Am cumpărat 16 tone de fasole și faină de porumb alb, dulciuri, peste 1200 de tricouri, ceva  rechizite, jucării. Puțin pentru lipsurile de aici. Dar mai bine puțin decât deloc. Mulțumim din nou, tuturor pentru sprijinul oferit! Fără voi nu am fi făcut mai nimic pe aici!

În jumătatea satului (cu căsuțe construite de o misiune englezească, dar acum făcute praf de localnici; căsuțe înseamnă o cameră din cărămidă, fără ferestre, cu ușă sau fără), pastorul Bernard conducea deja biserica în închinare. Biserica nu era în vreo clădire ci la umbra unui copac! A unei accacia abissinica, un copac sub formă de umbrelă, dar drept în partea de sus). Când africanii se apucă de cântat nu îi mai oprești. Mai ales că au și niște dansuri ale lor, și bătăi din palme și strigăte. Țipete. După ce i-a așezat jos pe nisipul fierbinte, Bernard l-a prezentat pe Marian Volintiru, care preț de câteva minute le-a vorbit despre dragostea lui Dumnezeu. Apoi, a predicat Nicolae Geantă, în engleză (am transpirat!) tradus de Bernard. Le-am vorbit despre importanța educației copiilor, atât la școală cât și ca biserică. I-am încurajat spunându-le că biserica are culoare diferită la piele, dar sufletele sunt toate la fel, curățit de păcate de Domnul Hristos. Ropot de aplauze. După predică am plecat să vizităm o fântână, săpată în 2023, prin donația generoasă a Amaliei din Belgia! Acolo alt ritual, alte cântări creștine africane. Apoi ne-am întors. Probabil 50 de adulți și încă pe atâția copii. Restul au rămas in sat. Am uitat sa spun, fântânile sunt în savană, la distanță de câteva sute de metrii de cătune. 

La  mica tabără, ne-u întâmpinat dansând de fericire un grup de vreo 7 femei tinere! Radiau de bucurie căror primi alimente. Nu cred ca eu am fost vreodată in viață mai nerăbdător sa primesc ceva! Bernard a dus departe tot grupul, iar noi am mers la camionetă. Unde un grup de patru tineri au împărțit alimente. Un sac de fasole și unul de făină pentru femeile bătrâne, și numai un sac pentru cele tinere. “Femeile tinere mai pot munci ceva”, mi-a spus Ivan. Între timp copiii au stat la distanță. Inițial cuminți. Apoi din ce în ce mai gălăgios. Venea Buluc spre mine să dăm mâna, să mă atingă măcar cu un deget, să mă pipăie. “Muzungu”, îmi ziceau aproape toți. Adică “albule”.  Majoritatea erau desculți, nespălați, cu haine rupte. Toate fetițele erau tunse și toți copiii aveau nisip in cap! Dar toți zâmbeau și erau curioși ce face telefonul!  

Inițial femeile și bărbații veneau în grupuri de câte 10 la camion, apoi trebuiau sa rămână undeva, stand jos cu săculeții, pentru a nu reveni. La un Monet dat s-a creat o busculadă. Niște bărbați din rând strigau agitați. Veniseră alte persoane din alt sat și se băgaseră în față. Rândurile se tot împingeau. Foamea te bagă in disperare.  Te împinge la orice. La violentă, la lipsa de respect. În Biblie ni se spune că în perioade de foamete prin asediu, în unele cetățeni mamele disperate și-au mâncat pruncii! Un tânăr a urcat pe camionetă. Al doilea. Au furat un sac! Apoi a început îmbulzeala. Șoferul a turat camionul. Le-a poruncit să se dea în spate. Dar a scăpat situația de sub control. Nici măcar pastorul n-a mai putut redresa. Și nici atât bătrânii care sunt ascultați de obicei orbește. Foamea a bătut orice lege! Tu ai fost așa disperat de foame vreodată? Camionul a plecat. Cu saci încă nedați. Unii oameni, care au stat frumos la rând au rămas fără porția pregătită. Au plătit prețul agresiunii celorlalți din comunitate. Așa pățim uneori și noi prin familii sau biserici. Putem plăti prețul răutății celorlalți. Mai grav este dacă ei plătesc prețul pentru noi!

Am plecat dezamăgit. Oamenii uneori își pierd firea. Dar in situația de față, în disperarea de a te hrăni, e mai plauzibil să îi înțelegi. Am plecat foarte emoționat din cauza copiilor. Mi-au dat lacrimile. Ce vină au ei? Mi-am amintit  că Wolfi, un prieten al meu tanzanez, mi-a spus odată: “pasta (adică pastore), când eram elev și primeam odată pe săptămână peste farfuria de orez câteva lingurițe de fasole boabe era ca la voi masa de Christmas!” Pe drum mă gãndeam: ce eficiență are un evanghelist care predică unor oameni și cu sufletele și cu mațele goale?

Am intrat în Moroto în Piața Centrală. În fața ei Marian a jucat fotbal 2-3 minute cu niște tineri africani. Tot poporul era numai râsete. De ce n-am jucat și eu? Genunchiul, ruptura de menisc nu mă lasă! În piață am văzut cele mai jalnice legume și fructe. Plus o “muscăraie” de nedescris! Și-o droaie de copii sau bătrâne care alungau muștele de pe alimente!

Am intrat într-un Market. Pentru mine s fost un șoc. In Kampala văzusem prețuri ca în România. Dar în Karamuja nu mă așteptam la așa scumpete! Două savarine echivalentul a 5 lei, biscuiți între 3,5-7,5 lei, ciocolată 4-5 lei, ulei 22 lei! Da, globalizarea e pretutindeni. Prețurile în Uganda sunt puțin sub cele dintr-o țară bogată. Chiar așa, motorina este undeva la 1,1-1,2 euro/litru! Comercianții nu tin cont de săraci! Nicăieri în lume. 

Am intrat apoi într-o mahala pe care nu o pot descrie! Nicăieri pe planetă nu am văzut mai mare sărăcie. Nici măcar în filme documentare! Așa am înțeles de de Karamuja e buzunar de sărăcie! Am urcat sub poala,Muntelui Moroto unde suntem cazați. La hotel Moroto. Era singurul mai convenabil la preț care are paturi cu baldachin de țânțari. Da, prin Karamuja forfăie țânțarii. Deci și… malaria!

După ce ne-am făcut câte o supă instant, ne-am dus fiecare în camera sa! Și să va mai spun ceva interesant: în Uganda nu pot dormi doi bărbați într-o cameră! Niciun hotel nu are așa ceva în ofertă chiar dacă  ( așa cum e cazul nostru) camera e de fapt o mică garsonieră!

Marian a adormit mai repede ca mine. El n-a avut ventilator de aer. Eu am adormit mai greu. Mai ales că pe la ora 22,00 îmi luase pielea foc! Insolația semideșertului!

Duminică noaptea au lătrat câinii ca la urs. Doar suntem al marginea junglei! Luni dimineața, pe la 6,30 m-au trezit din somn cocoșii. Uite domn’e, că în Africa și câinii si cocoșii latră si cântă ca în România. Vorbesc același dialect al necuvântătoarelor!

Nicolae Geantă.

Moroto, Uganda