Într-o societate în care ’mbogăţiţii îşi etalează la orice colţ colecţiile de maşini de lux, vilele impozante şi ţoalele de firmă, filantropia a ajuns rara avis. Ajunşi pe Everestul banilor şi bunăstării, patronii, care în urmă cu două decenii trăgeau la şaibă în uzinele socialiste, au uitat majoritatea de unde au plecat, şi, plini de aere şi cu fiţe de popi, tratează „clasa medie” de sus, iar pe cea săracă cu dispreţ. „Asta e karma lor, să şi-o poate”, bolborosesc din tapiseria gipanelor bussinesmanii noştrii autohtoni, care şi-au umflat averile (ca aluatul!) în topuri, dar plătesc salariile angajaţilor totdeauna mai jos ori la limita legii. Ba, pe deasupra, acuză pe cei ce vor să fie moşi Crăciuni, şi-i afurisesc pe cei ce fac filantropie.
Subiectul nostru nu-l constituie salariile. Care se dau pe drept. Pe muncă. Nu, noi am dori să trecem prin filtru puţin acţiunile de filantropie. Apropos, mai e nevoie de filantropie în România? În Câmpina? De acţinile de binefacere întreprinse în folosul oamenilor săraci? Mai sunt oameni generoşi, care oferă celor în deficit fără a aştepta recompense? Care construiesc orfelinate, sponsorizează şcoli, biserici, oferă burse, donează cărţi ori echipament tehnic şi sportiv, cumpără bolnavilor medicamente, donează instalaţii sanitare, tipăresc Biblii, sponsorizează reviste ştiinţifice, călătorii sau cercetări?
Am constatat (nu numai eu), că la români filantropia nu este considerată o responsabilitate socială. Adică „ajut pentru că şi eu am fost ajutat”, cum spunea un prieten bogat de-al meu. Ca filantrop sunt dator să ajut accesul la educaţie, unde copiii ar trebui să fie egali, să ajut bolnavii, bătrânii, pe cei fără adăpost, să cotribui la integrarea în societate a celor certaţi cu morala, să sponsorizez cultura, sportul, superdotaţii. La noi, la Bucureşti, în Iaşi, Timişoara, Cîmpina sau aiurea, filantropia este mai degrabă un gest de narcisism. Ajutăm pe cei care au nevoie, pentru a ne vedea toată lumea. Pentru a şti toţi cine sunt bogaţii. Sau pentru voturi. Ajut, dar numai dacă e teve-ul prin preajmă. Alţii, consideră filantropia un mecanism de compensaţie divină, de împăcare cu Dumnezeu. Ei cred că prin astfel de acte pot cumpăra Providenţa. Adică un fel de filantropie becaliană. Dvs. aţi ghicit deja. Nu ţine. Uneori, filantropia mioritică e făcută cu atâta fast, ori prost gust, asemănătoare lipitului banilor pe fruntea lăutarului.
Filantropii adevăraţi bagă mâna adânc în buzunar. Şi scot. Filantropia, sau caritatea se face fără să ceri nimic în schimb. Prin ea dai bogăţia înapoi la societate. Prin ea, Îl împrumuţi pe Dumnezeu. Pe tine te costă, dar nu îţi pasă. Exemplul cel mai elocvent îl constituie Bill Gates. Cel mai bogat om al planetei. A renunţat la afaceri pentru a se dedica total filantropiei. Preocuparea sa însă nu se limitează numai la elite sau numai la săraci. Fundaţia Gates are un opis larg de obiective. Paradoxal, pe plaiurile mioritice, majoritatea fundaţiilor de filantropi scot banii din buzunarul stâng şi-i introduc în cel drept, susţin numai proiecte familiale, pe prietenii, pe grupuri de interes. Sau, se adresează numai elitelor (dă mai bine să stai cu olimpicii, cu campionii, decât cu copiii de la ţară). Aici, într-o ţară în care milioane de copii (tot învăţămîntul) au nevoie de ajutor.
Ce cedeţi dvs, se-nvaţă caritatea în şcoala românească? Pentru că la americani, copilul e învăţat de mic să facă filantropie. Să duc darul său la Şcoala Duminicală. De aceea e ţara lor înspăimântător de sus. Adică investesc 300 miliarde dolari pe an în caritate. Când sunt elevi, românii sunt filantropi. Am văzut acest lucru de multe ori în şcoală, unde colectorii de fonduri caritare strâng sume importante de bani. De la tinerii care-şi dau banul lor de mâncare. Spre deosebire de ei, cei care au ajuns în funcţii îşi îndreaptă atenţia spre egoism. Iar răspunsul lor la belşugul de dărnicie este simplu: trântesc uşile în nas. Tu printre care te numeri?