Fratele Mincu, un bătrân cu coloană vertebrală necurbată din biserica mea, ne-a povestit într-o duminică de la amvon despre o tânără nelovită de modă. Adolescenta, care aştepta gânditoare un tren într-o gară, s-a remarcat de la o poştă prin port şi prin figură. Avea o faţă atât de senină, încât proaspătul octogenar după ce-a scanat-o tangenţial, n-a rezistat să n-o gratuleze: „Măi, tu eşti creştină! Nu trebuie să spui nimic, căci te-am citit!
Rumegând expunerea iubitului prezbiter, mi-am adus aminte că în gara vieţii, suntem nişte epistole vii. Adică scrisorile Lui Dumnezeu. Ţidule sfinte, timbrate cu sângele Lui Hristos şi trimise la destinaţii precise. În funcţiei de noi, oamenii îl citesc pe Creator. Apoi îl văd şi îi vorbesc frumos. Sau, îl înjură.
Epistola, aduce totdeauna veşti. Nerăbdător, destinatarul o desface şi-o citeşte cu sufletul la gură. Apoi, cuprins de nostalgie, deapănă amintiri, varsă o lacrimă, spune o rugă. Aşa ne citesc oamenii? Cu emoţii dulci, ori ca pe o scrisoare de la Fisc, o amendă de la poliţia rutieră sau o depeşă electorală (e bună ş’aia, da’ la aţâţat focu’, îmi zice o băbuţă de la mine de pe stradă)?
În şcoală, la serviciu, în oraş, la mall, în tramvai, la biserică, în pădure, la rând la pâine sau în parc, suntem epistolele Lui Hristos. Eu sunt o scrisoare deschisă, dumneata alta, fratele, sora, sunt alte răvaşe. Biserica-ntreagă e-o cutie cu scrisori. Cu mesaje de dragoste, de iertare, de graţiere, de giving thanks ori binecuvântări sau reţete de succes. Din nefericire, o mână malefică a vârât în cutie şi scrisori false. Care mint, care păcălesc. Undeva, la fund, ascunse bine, zac scrisorile-anonime. Scrisori perverse, pline de parfum şi cu venin de viperă, cum le numeşte fratele Pustan. Cu miros de praf de puşcă, zic eu. Şi cu gust de răzbel. Luuung… şi ineficient. Fără iertare, fără nădejde, fără regrete…
Când eram tilicar în armată, veteranii mă obligau să le scriu scrisori. Ziceau monşerii că eram profesionist. În civilie însă nu doar profesionişti scriu pe linia vieţii. Fie ea şi strâmbă. Ci toţi suntem scribi, oricât am fi de grăbiţi. Scrisorile bune se scriu tare greu. Îţi consumă timp, energie. Le migăleşti, le pitroceşti, zile şi ani te chinui cu ele. Ca apoi să fie citite prin pieţe, prin gări, într-o clipă. Rămân în conştiinţa cuiva, sau dacă-s neinteresante se şterg iute de pe retină. Şi ajung la lada de gunoi (a istoriei). Ce paradox, să scri o viaţă şi să fi şters într-o clipă!
Noi, nu suntem scrisorile lui George Şovu, desfăcute dar niciodată citite, nici bilete uitate pe piane dezacordate. Şi nici e-mailuri rătăcite în tranziţie. Căci dacă ar fi aşa, lumea de unde ar mai afla mesajul? Fără epistole vii, ea ar rămâne fără martorii Lui. Ne-a trimis Dumnezeu ca epistole, şi noi…
Şi diavolul are epistole sale, El stă la uşa inimii cu ciornele lui Zgândărilă în mână: o bârfă, o minciună, o mânie, o clevetire, o telenovelă, o revistă cu filistence, o manea sau un rock, o relaxare la nuntă la vecinu’, un dans, o ţigară, un wischy, un „şmen”, misticism… Uau, câte scrisori ne flutură pe sub nas! În fiecare zi, în fiecare clipă. Sunt doar două şanse: citim sau ignorăm.
Râmâneţi epistole vii şi în 2010. Predicaţi Evanghelia tot timpul. Şi dacă este necesar, vorba lui Francis d’Asisi: folosiţi şi cuvinte!
Rumegând expunerea iubitului prezbiter, mi-am adus aminte că în gara vieţii, suntem nişte epistole vii. Adică scrisorile Lui Dumnezeu. Ţidule sfinte, timbrate cu sângele Lui Hristos şi trimise la destinaţii precise. În funcţiei de noi, oamenii îl citesc pe Creator. Apoi îl văd şi îi vorbesc frumos. Sau, îl înjură.
ajuta ne DOAMNE sa fim epistole vii ADEVARATE lumini in intuneric amin!