Dobrogea, identitate şi criză – Nicolae Geantă



(după un afiş al Muzeului Ţăranului Român)

După turneul Cireşarii prin arida Dobroge, fratele Florin Ianovici concluziona că regiunea asta de ţară nu e lipsită numai de ploi, dar şi de Dumnezeu. Cine ştie Dobrogea, îi dă dreptate.

Mi-am amintit pentru o clipă, că Dobrogea e tot ce-i mai vechi în România. Apoi am realizat că de fapt Dobrogea e vechi şi nou. Pentru că aici întâlnim pământul cel mai vechi (baikalianul din podişul Casimcei) şi cel mai nou (Delta Dunării) al României. Pentru că aici a fost identificată una dintre cele mai vechi culturi din ţara noastră (Gumelniţa), iar azi e-n vogue dezmăţul promovat de litoral. Pentru că aici încă mai funcţionează două dintre cele mai vechi cetăţi antice ridicate de greci la Pontus Euxin (Tomis şi Callatis), dar şi cele mai noi porturi la mare. Pentru că aici, în Scitya Minor, a poposit pentru prima dată creştinismul în România – prin Apostolul Andrei, dar şi islamismul care-a ridicat geamii dărâmând turle de biserici.

Călcată de perşi, romani, goţi, vizigoţi, bulgari, turci, tătari, ruşi, teritoriul dintre Dunăre şi Marea Negră a fost mereu în lacrimi. Ba era anexată românilor, ba le lipsea. Zdrenţuită, prăfuită, însetată, Dobrogea de azi e în contrast cu oraşul Constanţa şi litoralul. În inima regiunii, oamenii au venit la Cireşarii în speranţa că vor „primi şi ceva de mâncare”. „Cum să le mai vorbeşti de Cer, de Hristos?”, spunea fratele Pustan. Aici, Evanghelia se predică cu… pâine!

Avem o Dobroge cu cei mai mulţi pescari din România, şi totuşi cu cei mai puţini pescari de oameni. Cu o populaţie de peste 831 de mii de locuitori, dintre care numai 7-8 % sunt turcii şi tătarii, 1-2 % lipovenii, Dobrogea (judeţele Constanţa şi Tulcea) abia depăşeşte 5000 de creştini evanghelici (1642 baptişti, 3042 penticostali, şi sub 500 de creştini după Evanghelie şi tudorişti). Adică mult sub 1 %! Şi, mai puţini numeric faţă de recensământul din 2002! Dar cu o treime mai mulţi ca în 1992 (atunci erau vreo 3300).

Azi, dobrogenii nu prea se-nghesuie la Dumnezeu. Sechelele lor nu sunt numai datorită celor 5 secole de mahomedanism (o religie pe care nici măcar aderenţii ei dobrogeni nu o prea practică), ori bulgarizării, ori destrăbălării estivale de pe plajele mării. Tind să cred că decăderea se datorează şi Canalului, lagărelor de deţinuţi pentru muncă forţată sau puşcăriilor. Aici, sub comunism, pământul dobrogean a înghiţit mii, sau zeci de mii de martiri.

Nu ştiu de ce, dar văd că azi, Dobrogea noastră are aceeaşi soartă cu Turcia. Scitya Minor şi Asia Mică. Odinioară leagăn al creştinismului, al misionarismului, astăzi uitată, anonimă. Dacă în Turcia, creştinii sunt împiedicaţi să-L proclame pe Isus, în Dobrogea numai dezinteresul probabil ne opreşte!

Hristos a ajuns să fie vestit pentru prima dată la noi în Dobrogea, primii martiri au căzut în Dobrogea, primele biserici s-au ridicat în Dobrogea. Ultimele trebuie să se ridice tot aici!

Dobrogea e veche şi aridă. Are identitate, dar e pierdută în criză. Aici, atât pământul cât şi sufletele sunt secătuite. Ca să înverzească, Dobrogea trebuie udată (bine)! Stropitori avem din belşug, însă cine stropeşte? Apoi Dumnezeu va face să crească.

Nicolae Geantă