Roland Jaccard scria
în „Tentaţia nihilistă” că ne trezim în fiecare dimineaţă în patul lui Procust,
amputaţi de propriile vise, dar ajustaţi la dimensiunile realităţii. E ceva
ce-a simţit Iacov când lumina zilei a poposit pe chipul nedorit al Leei, dar
Iacov nu s-a sinucis pentru că nimeni nu se omoară din iubire pentru o femeie
(vorba lui C. Pavese), dar nici din cauza unei iubiri cu care n-ai ce face.
Dumnezeu n-a zis
niciodată că dimineaţa e un timp minunat, ci unul de aşteptare. „Îmi ridic
glasul spre Tine şi aştept”. Trăim pe pământul imperfect în care visele sunt
înghesuite de-a valma în cutia Pandorei alături de îngrijorări, necazuri,
trădări şi lacrimi.
Isus a zis că El e
învierea şi viaţa, adică viaţa urmează după înviere şi asta înseamnă că ce
trăim acum nu-i viaţă, ci existenţă profană şi pură şi de aceea e periculos să
nu alunecăm în filosofia teniei. Suntem mai mult decât stomac.
Revenind la dimineţi,
eu cred că ele sunt tot atâtea provocări (nu-mi place cuvântul dar nu găsesc la
repezeală un sinonim) de a lua în piept existenţa asta şi a continua să visăm
chiar şi cu ochii deşchişi.
O porţie cinstită de
optimism e necesară pentru a rămâne cu mintea întreagă pentru că nu cred ce
zicea Aristotel că oamenii nu-s egali de la natură, unii născându-se cu
mentalitatea de sclavi. Cred că în funcţie de cum abordăm dimineţile putem fi
sclavi sau regi, sub evenimente sau deasupra lor.
Pe cana de cafea
scrieţi-vă „Pot totul în Hristos care mă întăreşte” si să nu uitați că somnul e
fratele mai mic al morții. Treziți-vă deci…
Vladimir_Pustan