“Rugaţi-vă tot timpul” (Luca 21:36), “Rugaţi-vă neîncetat (1 Tesaloniceni 5:17)”.
Rugăciunea este un imperativ pentru viața de credință. Nu un like doar atunci când îți place. Și nici atât numai când apele-ti-sunt tulburi. Nu-i simplu sfat camaradesc, ci o poruncă! Faptul că ne rugăm, demonstrăm că Dumnezeu e o fiinţă reală: putem vorbi cu El. Creatorul nu doreşte ca rugăciunea noastră să fie ultima alternativă, ci prima opţiune. Ea trebuie să fie volanul, nu roata de rezervă! “Neglijarea rugăciunii este o obrăznicie”, scria Ravenhill. Prin lipsa ei spunem că avem încredere în fire.
Rugăciunea e discuție cu Dumnezeu. Cum am putea vorbi cu El cu gurile închise. Și cum ar putea să ne răspundă dacă nu-i vorbim? Personal în ultima vreme am experimentat ce zicea Kierkegaard: “înainte credeam că la rugăciune vorbesc eu, apoi am învățat că El îmi vorbește!”
Rugăciunea înseamnă “a-L lăsa pe Dumnezeu înăuntru”, zice dr. O. Hollesby. E efectul ciocănitului lui Hristos la inimile noastre.
Rugăciunea e respirația sufletului. Și aerul ăsta trebuie primenit cât mai des… Fără ea ne sufocăm spiritual. Lipsa rugii face din biserici camere de gazare!
Rugăciunea e personală. Se exclud imitațiile, rugile scrise, cărțile de rugăciuni. Cine le folosește e ca și cum ar cumpăra mâncare gata mestecată. N-am văzut prin magazine așa ceva. Căci nici un stomac n-ar digera. Orice creier ar refuza-o. Iar sufletul nostru e mai important decât creierul…
Rugăciunea e agonie spirituală, travaliu sufletesc, îmi spunea Daniel Grigoriciuc, directorul RVE Suceava. “De ce creștinismul o tratează superficial?” Rugăciunea nu e pierdere de timp! Nerugătorii, superficialii, nu vor putea înălţa niciodată zmeul curajului, nu vor împrospăta harul, nu vor rupe lanţurile neputinţei… Şi, niciodată – ca să-l parafrazez tot pe Ravenhill – nu vor fi candidaţi la cununa de martir!
Vărsați-vă nu doar “lacrimile înaintea Domnului” (Psalm 62:8). Ci și rugăciunile… Rugăciunea ridică bisericile. Lipsa ei le doboară.
Nicolae.Geantă