Creștinismul este ca un zbor cu balonul. Cu cât vrei să
fii mai sus de pământ cu atât mai mult „balast” trebuie zvârlit peste bord din
nacelă. Astfel nu vom survola nici cele mai mici înălțimi. Urcușul însă devine anevoios
nu numai atunci când nu ne abandonăm păcatele, greșelile, caracterele greșite.
Ci și atunci când irosim timpul pe diferite fapte, acțiuni. Democrit zicea că „ar
trebui să mărginim activitățile la puține lucruri dacă vrem să fim cu sufletul
în liniște”. Adică să facem numai ce este necesar. Strictul necesar. Domnul
Isus ne-a învățat că viața are necesități și plăceri. Ifose.
Și totuși, nouă ni s-a întâmplat destul de frecvent să
invocăm scuze față de biserică, față de Hristos, față de activitățile în
general creștinești. „Terenurile”, „perechile de boi” noi achiziționate sau chiar
„familia”, timpul ori resursele financiare, au fost scuzele cu care ne-am
spălat pe mâini cel mai des. Nu vreau să spun a nu știu câta oară că „cine se
scuză se acuză” dar trebuie să analizam serios pe ce ne irosim timpul, faptele.
Ar trebui nu doar să limităm timpul cheltuit pe fapte
inutile, pe „fân și trestie” cum ar zice Sfântul Apostol Pavel, dar și cel
cheltuit pe vorbe. Aglomerația de acțiuni sau „flecăreli” ne fac nu doar să
avem mai puțin timp liber ci și mai puțină neliniște. Iar Marcus Aurelius spunea
că nu doar faptele nefolositoare trebuie înlăturate ci și gândurile! Căci
gândurile ne împing la fapte, la timp consumat fără prisos. La griji. Iar grija
face sufletul neliniștit…
Oricât ne-am strădui în Cer nu ne ducem decât sufletul. Iar
Eraclit spunea că „de fiecare suflet este atârnat un cadavru”. Deci scăpați de
cadavru! (Asta nu e soluție cioraniană care îndeamnă la sinucidere). Cine scapă
de grijile trupului nu doar că nu irosește timp, fapte, viața, dar are sufletul
liniștit zi și noapte.
Nicolae.Geantă