Înclin să cred tot mai mult că Schopenhauer are dreptate
atunci când scrie că primii 40 de ani din viaţă ne furnizează textul, iar cei
din urmă 30 (pentru cine-i mai apucă) dăruiesc comentariul.
Probabil că voi deveni mai cârcotaş, dacă nu mai sfătos,
lucru ce poate agasa o generaţie ce nu mai are nevoie de răspunsuri pentru că
nu mai au întrebări.
Am râs mereu de viaţa parşivă, am râs şi de proşti, dar cu
lacrimi. Şi cum nu e bine să râzi tot timpul sper să-mi păstrez umorul în
interior, râzând în anii ce vin doar de mine însumi, mulţumindu-mă cu cuvintele
lui Gottfried Keller „Pentru umor este mereu nevoie de puţin spirit, animalele
nu râd niciodată”. Înseamnă că nu sunt dihor.
Prieteni am mai puţini şi nici asta nu-i rău pentru că după
55 de ani totul seamănă cu sfârşitul unui bal mascat atunci când se dau jos
măştile.
Sunt prea bătrân pentru Coldplay şi prea tânăr pentru
Beatles. Născut în 1967 am învăţat sub comunism vorbele lui Balzac că lumea ne
aparţine dacă o înţelegem şi aşa am reuşit să cucerim o lume din care am fost
mereu alungaţi ca nişte emo de care să-ţi fie silă. Proprietari pe insula lui
Sancho Panza, am iubit şi urât din toată inima, necunoscând jumătăţile de
măsură. Am avut ca vis o bicicletă, apoi un casetofon, apoi m-am îndrăgostit de
o fată şi mai târziu mi-am cumpărat blugi. Am avut vise mici dacă nu le măsurăm
în lacrimi şi aşteptări. Când eşti tânăr timpul trece foarte greu dar acum mi
se par zilele aşa de scurte şi totul e o problemă de perspectivă având
amintirile ca unitate de măsură.
Am un Dumnezeu mare, am o familie mare, am visuri XXL, am o
lehamite mare câteodată şi uneori simt o mare dificultate de a exista. Şi când
totu-i la superlativ, de ce aş fi trist? Şi totuşi…
Vladimir_Pustan