Când Dumnezeu îți salvează soția din comă! – de Onisim Botezatu

Au trecut douăzeci şi una de luni petrecute
alături de fata visurilor tineretii mele, pentru care m-am rugat până la
douăzeci şi patru de ani, pe care am aşteptat-o, am dorit-o din toată inima si
pe care în bunătatea Sa, Dumnezeu mi-a daruit-o ca soţie pentru a o iubi şi a
o  îngriji până la sfârşitul vieţii.


După
un week-end deosebit petrecut cu familia iubita la Moldova, despărţindu-ne greu
de ei, era seara aproximativ în jurul orelor 00, traversasem cu bine Braşovul
după patru ore de ploaie torenţială, se apropie soţia încet de urechea mea şi
îmi spune, „iubire, maşina noastră e ca un avion mic”, la care eu îi
răspund: „asta însemnă că şi eu sunt un mic pilot”, „da”, continuă ea „dar
asta mai înseamnă că nici copilotul nu trebuie să adoarmă”…„Poti să adormi”
i-am răspuns, „că oricum mai avem cinci km până în OMV, apoi o să adorm şi eu o
oră”.


La
numai două minute după ce ea a adormit, înşelătorul de „Moş Ene” m-a amăgit şi
la cinci km de Făgăraş, in localitatea Mândra, dupa ce m-am lovit cu roata din
stânga a maşinii de scuarul de pe mijlocul drumului, mi-a fost deviată
traiectoria, îndreptându-mă cu o viteza de 70km/h într-un zid de cărămidă de
jumătate de metru grosime, am fost ricoşaţi intr-un stâlp de beton masiv, după
care ne-am întors la 180 de grade. 


Cea
mai mare  durere pe care am avut-o în adâncul inimii mele a fost
atunci când am vazut-o amestecată cu fiare…Iar eu atât de neputincios în a
face posibilă descarcerarea ei! Tonele de iubire pregătite incă din timpul unei
feciorii curate şi păstrate în rezervaţia naturală a inimii special pentru ea
şi care acum…urmau a fi înmormântate odată cu fericirea mea…Funebră
imaginaţie, dar în acelaşi timp tristă realitate.


A
murit, a murit”!…astfel ar fi gândit oricine s-ar fi aflat in pielea mea,
când la insistentele şi disperate strigăte („iubita mea!”, „bebe,răspunde-mi!”)
n-ar fi primit răspuns…Iar acele buziţe frumoase care mă sărutau cândva, dar
care acum erau pline de sânge, colorând în roşu impecabilul alb al dinţilor ca
de cristal, erau fără mişcare.


Cu
buzele vinete şi uscate, ochii închişi, dispăru văpaia din privirile ei
romantice şi pătrunzătoare ca lumina licuricilor, în neagra noapte de continuă
epuizare,ce imi revitalizau sufletul, cu mâinile tăiate în sticla parbrizului,
urechea pe propriul sânge proiectat pe airbag-ul desumflat ce se aşternea în
faţa ei, cu picioarele prinse în fiarele şi în bordul maşinii, iar la acest
îngrozitor tablou se mai adaugau şoaptele zecilor de curioşi care murmurau
apatic “a murit, cred că a
murit”.


Cele
două ambulanţe, S.M.U.R.D.-ul, cele trei maşini de poliţie şi cea a
jandarmeriei, toate cu semnalele acustice pornite, imi dădeau senzaţia că sunt
pe front, de fapt eram în plin front deschis si luptă contracronometru având ca
adversar moartea, ca obiectiv salvarea vieţii unei prinţese, iar singura me a
armă în această cruntă luptă era iubirea. Această sfântă motivaţie m-a determinat să uit curând durerile
din propriul trup, de jalea ce-mi cuprindea inima şi rănile sufleteşti ce îmi
deveneau povară.


“Deci
a murit!”…comoţie cerebral (comă de gradul l), dar…”dragostea este mai tare ca moartea ” spunea înţeleptul în Sfânta
Scriptură. Cu ajutorul iubirii, singura armă pe care am avut-o în dotare, am
declanşat, cred, îndurarea Bunului  Dumnezeu, care mi-a dăruit-o din
morţi! Deci sunt căsătorit a doua oară!!! Actuala soţie (Rody) e atât de
frumoasă, e cea mai frumoasă femeie din lume, e cea mai sclipitoare prinţesă,
în ciuda zecilor de contuzii, buzele sparte, cioburile pe care şi acum după o
săptămână le culegem din carne, pot afirma : “ce frumoase sunt vânătăile tale
iubito!”


Când
s-a trezit, după câteva kilograme de perfuzii, a doua zi la Spitalul Municipal
din Făgăraş, primul lucru de care a întrebat a fost “iubitul meu este bine?”.
Am început să vorbim spre dimineaţă şi cu vocea tremurândă îmi spune “ce mă
bucur că tu nu eşti aşa grav iubitu’!”. “Ce rău imi pare că ţi s-a întâmplat
ţie iubito”, i-am răspuns, “aş fi preferat să fie toate acele
sticle  băgate în mâinile mele, iar tu să fii bine”. Mi-am dat seama
că vine o zi a examenului pentru fiecare mire si pentru fiecare mireasă, dacă
traieşti pentru interesul partenerului în mod sigur vei fi dispus a muri pentru
el, iar dacă nu eşti gata să mori pentru cel drag (soţ/soţie) înseamna că
trăieşti o viaţa egoist!


Mă
adresez acum tuturor soţilor si soţiilor, oare de ce trebuie Dumnezeu uneori să
apeleze la moarte pentru a ne trezi pe noi la viaţă? De ce numai astfel de
momente îi scot pe unii din acreala şi rutina zilnică? Oare nu cumva am uitat
să mai fim  romantici? Am uitat să ne apreciem, să ne iubim, să ne
preţuim?. Trebuie să-ţi răspunzi…


Nu uita stimate soţ, femeia de lângă inima  ta e cea
mai frumoasă pentru tine, mai ales că e a ta! Stimată soţie, soţul pe care
Dumnezeu ţi l-a dăruit e cel mai bărbat şi mai puternic… Nu se ridică la
nivelul aşteptarilor tale? Pentru aceea i-ai fost dăruit/daruită, să-i fii ajutorul
potrivit… Iubiţi-vă cât vă aveţi!
PS: “N-am venit să plâng acum răni usturătoare, / Ci pe cei ce-şi
pierd acum ultima chemare”. (Traian Dorz)