Sărbătoarea pascală e o sărbătoare a
eliberării de frică, a reinstaurării bucuriei, a încrederii. Ea contrazice o
anumită omiletică a dăscălelii moralizatoare, a păcatului ubicuu şi tenace, a
pedepsei nemiloase şi veşnice. „Dumnezeu – spune monahia Siluana – nu numără
căderile, ci ridicările din păcat”. Nu poţi construi o teologie a Învierii pe o
ideologie a judecăţii fatale şi a proastei dispoziţii. Îmi place să amintesc
mereu, în acest context, observaţia unui teolog contemporan din Statele Unite:
creştinii par să fi uitat că termenul grecesc „evanghelie” înseamnă „veste
bună”. Bună, nu proastă!
Să abandonăm, deci, postura tragică a pietăţii
apocaliptice, spaima infantilă (şi, de fapt, egolatră) de iad, sindromul
condamnării definitive. În alt loc, monahia Siluana observă, nu fără umor (o
virtute fundamental creştină…) că „fricoşii nu ajung în Rai”. Învierea admite
şi ea, e drept, că suntem condamnaţi. Dar la o soluţie a iubirii recuperatoare.
Asta nu înseamnă că totul e scuzabil, ci doar că totul e de sperat.
Aşadar,
dragi prieteni, creştini şi necreştini, îngăduitori cu vorbele mele sau
supăraţi pe veci pe fiecare virgulă a textelor pe care le public, băsişti,
anti-băsişti, pro- şi anti-europeni, elitişti şi populişti, şmecheri şi
inocenţi, plicticoşi, paranoici, sau geniali, luaţi-vă o scurtă pauză în
Săptămîna Mare. Bucuraţi-vă!
eliberării de frică, a reinstaurării bucuriei, a încrederii. Ea contrazice o
anumită omiletică a dăscălelii moralizatoare, a păcatului ubicuu şi tenace, a
pedepsei nemiloase şi veşnice. „Dumnezeu – spune monahia Siluana – nu numără
căderile, ci ridicările din păcat”. Nu poţi construi o teologie a Învierii pe o
ideologie a judecăţii fatale şi a proastei dispoziţii. Îmi place să amintesc
mereu, în acest context, observaţia unui teolog contemporan din Statele Unite:
creştinii par să fi uitat că termenul grecesc „evanghelie” înseamnă „veste
bună”. Bună, nu proastă!
Să abandonăm, deci, postura tragică a pietăţii
apocaliptice, spaima infantilă (şi, de fapt, egolatră) de iad, sindromul
condamnării definitive. În alt loc, monahia Siluana observă, nu fără umor (o
virtute fundamental creştină…) că „fricoşii nu ajung în Rai”. Învierea admite
şi ea, e drept, că suntem condamnaţi. Dar la o soluţie a iubirii recuperatoare.
Asta nu înseamnă că totul e scuzabil, ci doar că totul e de sperat.
Aşadar,
dragi prieteni, creştini şi necreştini, îngăduitori cu vorbele mele sau
supăraţi pe veci pe fiecare virgulă a textelor pe care le public, băsişti,
anti-băsişti, pro- şi anti-europeni, elitişti şi populişti, şmecheri şi
inocenţi, plicticoşi, paranoici, sau geniali, luaţi-vă o scurtă pauză în
Săptămîna Mare. Bucuraţi-vă!
* pentru întreg articolul click