Că salariile din învăţământul preuniversitar românesc sunt nemotivante ştie tot mioriticul postdecembrist. Dar, să priveşti cu aere de popă peste cei care zilnic învaţă carte la catedră milioane de odrasle, tocmai pentru că „ai bani, faci afaceri şi te descurci”, în timp ce ei aşteaptă bugetu’ şi rectificările, credem că e curat-murdară infatuare. Evenimentul de mai sus s-a întâmplat de multe ori pe plaiurile dâmboviţene, pornind de la declaraţiile megapoliticienilor care arată copiilor că nu-i musai să fi premiant pentru a ajunge prin Parlament, ministere ori primării, trecând la mironoselile unor VIP-uri de carton ale vieţii cotidiene, pline de şaibe şi rulmenţi în sprâncene şi buric, care îşi etalează bruma de intelighenţă prin media (şi nu numai), şi ajungând la clasa îmbogăţiţilor de cârpă, elită de doi lei care se răţoie la profesori că nu-şi fac treaba, obligându-i pe mnealor’ să-şi deie plozii la pregătiri. De asemeni, dacă ne uităm pe ecranele televizoarelor la tot soiul de troglodiţi analfabeţi promovaţi prime time ca vedete naţionale, la turma de fraiere dezgolite, cu sânii jucăuşi şi creierele goale, cu voci lucrate pe computer şi lansate ca soliste de anvergură, la VIP-uri penale, dar full de bani şi fudule pe măsură, la diverşi politicieni agresivi şi aroganţi, interesaţi doar de rotunjirea conturilor personale în timpul mandatului, înţelegem disensiunile şi degenerările apocaliptice ale moralităţii generaţiei tinere de pe la noi.
Tinerii care nu i-au citit pe Eminescu şi Caragiale, care confundă Ţăranul cu Intelectual (vezi gafele de la ultimul bac’, unde Ion Glanetaşu sau Moromete au fost promovaţi la studii superioare), nu se omoară cu învăţătura, pentru că, oricum, în România cu 7 la purtare poţi intra în politică, poţi conduce un oraş (vezi atâţia primari!), o fabrică sau supermarket, iar cu 10 la purtare şi 9 la mate, ajungi la căpşuni în Spania (vezi atâtea cazuri de profesori!) ori şters tejghele prin Roma. Părerea lor e că lumea astăzi e plină de prostie. Prostia asta vine din două părţi: de la târla de oi sau de la rafturile de cărţi. Ei cred vorba aia veche „unde e carte multă e şi …”. Pentru că societatea o promovează.
Majoritatea pedagogilor ori părinţilor cunosc faptul că transmiterea de informaţii nu e principalul scop al şcolii. Aici se realizează şi alte obiective care ajută tinerii la succesul râvnit în societate.
Examinările îl obişnuiesc pe elev cu simţul responsabilităţii, respectarea orarului îl învaţă cu respectarea programului de lucru, relaţiile cu profesorii, diriginţii, directorii, îi induc simţul ierarhiei sociale, şcoala scoate tinerii din lumea poveştilor şi-i introduce în cotidian, în realitate, unde sunt greutăţi ori satisfacţii, pe scări bine stabilite. Dar asta într-o societate normală. Însă într-o societate bolnavă ca a noastră, unde şcoala e ridicularizată, profesorii marginalizaţi şi dispreţuiţi (anul trecut ajunseseră marii corupţi ai României, justiţia neobservând vilele politicienilor de cadourile dascălilor!), iar vedetele de mucava avertizează elevii că prea multă carte prosteşte, implantează tinerilor pe creier că succesul în viaţă n-are nici o legătură cu cartea! Agravată de degringolada din şcoli şi universităţi, apariţia unor putregaiuri de facultăţi particulare a căror diplomă nu valorează nici cât o ceapă degerată, de haitele de plagiatori ori semidocţii pre şi universitari, continua reformă de dragul reformei contribuie şi ea, încet dar sigur, la metastaza învăţământului românesc.
În acest context şi coşmar, ne întrebăm dacă mai are vreun rost să vorbim de viitorul tinerei generaţii? Se vor pregăti temeinic? Sau vor rămâne în ţară ori vor hoinării prin Europa, cu creierul gata spălat deja de laitmotivul „Vrei bani? Vrei palmares? Cartea nu mai e succes!”. Şi, vorba proverbului „cu banii te descurci/ dar cu cartea… ne încurci!”
articol publica in revista Dialog Infosind in 2006