Abscisa iubirii – de Nicolae Geantă

Ştiu că nu ne place matematica. E-o cărămidă tare grea. Atât ea cât şi carnea de porc se lasă greu la ficat. Apoi, fierbe creierul. Îl contorsionează. Aduce temperatură. Şi ură. Dacă e pus puţin în faţa abacului, omul nostru de toate zilele zice că şi-a uitat ochelarii acasă. Că are hard-ul nelogat. Nu-i lucrează nici dacă îl pişti cu ceară. Să nu-i vorbeşti de suprafeţe ori înălţimi. Ameţeşte. Şi mai ales, să nu-i pomeneşti de axe OX şi OY. „Astea-s detalii tehnice care nu se folosesc decât la politehnică ori la construcţii. Nu în biserică frate”.

        Abscisa, ne spune matematica, e un număr real care indică pe o axă lungimea şi sensul segmentului cuprins între originea axei (O) şi un punct dat (X), determinând poziţia acestuia. Biblic, abscisa iubirii indică lungimea şi sensul relaţiei dintre semeni (O, adică eu, şi X, adică ei). Hristos şi-a întins mâinile la Golgota ca o abscisă, demonstrând lumii că iubirea Sa e de la – la + infinit. Fără abscisa mâinilor Sale, lumea ar fi fost pierdută. Cea mai mare poruncă din Biblie lăsată de El, vorbeşte tot despre abscisa iubirii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău…, şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Tradusă asta înseamnă că iubirea nu se poate în sus, pe ordonată, adică între mine şi Dumnezeu, dacă lipseşte de pe abscisă, între mine şi oameni. Altfel, relaţia e ruptă. Fără abscisă, crucea Domnului nu mai e cruce. Ci un stâlp. Ori un băţ. Dar un băţ pentru spinările nebune.

         Dacă abscisa lipseşte, atunci ordonata nu poate ridica valori. Mai precis, toate ridicările pe OY sunt date de OX (ce interesant, O – adică eu, zero; Y – adică Yhwe, Dumnezeu). Nu pot să urc în ochii Domnului, dacă semenii nu-mi dau valoare. Ce spun ei, aia sunt eu. Ordonata, zice matematica, este înălţimea unui punct de pe traiectoria unui proiectil în raport cu linia de ochire! Biblic, este valoarea mea raportată la Dumnezeu, este poziţia mea faţă de cer. Dacă n-am reparat greşeala cu soţia, cu soţul, cu socrii, dacă n-am relaţie de dragoste cu fraţii din biserică, dacă nu-mi iubesc duşmanii, dacă tot sfidez pe ceilalţi – adică dacă nu mă întind pe OX, atunci eu tot un zero rămân, şi nu voi urca niciodată pe OY. Pot să mă rog şi cu lacrimi roşii, pot să cânt să-mi crape plămânii, pot să predic şă îngheţe apele, pot să recit poezii kilometrice, pot să fiu totdeauna prezent şi la timp în biserică, pot să memorez toată Biblia, scara la Domnul nu urcă dacă treptele cu oamenii sunt rupte.

Fără abscisă şi ordonată, n-ai o cruce, ci un minus. Fără iubire de oameni, nu se poate iubi Dumnezeu. Fără iubire de Dumnezeu, nu se pot iubi oamenii. Fără abscisa crucii Lui Hristos, n-aş sta în picioare în faţa Lui Dumnezeu, n-aş urca pe verticală. Fără sângele Său, n-aş avea însă echilibru.
Am înţeles că nu ne place matematica din şcoli. Însă nu pricep de ce fugim de cea din biserici? Fiindcă Dumnezeu, nu se încurcă fraţilor. Ci, socoteşte bine. Apoi va trage linia…

PS: Crucea Golgotei e un plus. Plusul întotdeauna adună. Dă mai mult. Şi niciodată lipsă. O verişoară de-a mea, economistă, se văita zilele trecută că se tot zbate, tot munceşte, şi parcă tot spre minus se duce. I-am spus că aşa aş păţi şi eu, şi toţi pocăiţii, dar cu Dumnezeu, chiar şi 0+0=1!