A fost cândva un staul – de Traian Dorz

         A fost cândva un staul… Nu cel din Betleem.
O peşteră ciudată, o grotă de blestem.

Păstorul fără grijă plecase pe poteci…
Dormeau pe sub păienjeni ciorchini de lilieci.

O rază de lumină nu pătrundea din cer.
De zgură era ziua şi nopţile, de fier.

Alunecau culbecii pe jilavii pereţi.
În fânul ud şi putred se-nghesuiau bureţi.

Dar într-o noapte… îngeri cântară la zenit.
Şi parcă, printre stele, o stea a răsărit…

Şi, nu ştiu cum, deodată veneau lumini de zori;
iar fânul era proaspăt şi mirosea a flori.

Zburară liliecii şi beznele s-au dus!
Iar eu cântam din fluier cu îngerii de sus…

Dar iată, într-o parte privirile mi-arunc
şi văd sclipind o iesle şi-n ieslea mea… un Prunc…

Veniţi, veniţi, voi îngeri, păstori şi oameni buni!
Veniţi, voi magi ai vremii, că-i vremea de minuni!

Şi-pentru-a câta oară? – slăviţi pe Dumnezeu!
Căci Pruncul e acelaşi, iar staulul… sunt eu